Erisma 17, final de program, început de prietenie

Postat la 19 iunie 2014 - in Ce mai facem, ce mai zicem, Despre voi

Seria 17 a programului Erisma – Leadership Creativ a ajuns la final! Au fost 11 săptămâni intense de cursuri, exerciții, joacă înțeleaptă și discursuri vii, întrupate în semnificații bogate; 11 întâlniri esențiale, care ne-au (re)format, ne-au reîntâlnit cu noi înșine și ne-au revelat unicitatea și valoarea pe care o putem oferi celorlați.

Dincolo de adevărurile personale descoperite sau redescoperite în aceste 3 luni, fiecare dintre noi a primit darul unor prietenii noi și autentice și adevărul apartenenței la insolita familie erismatică.

La asta mă gândeam în dimineața ceremoniei de absolvire, în drum spre Teatrul Elisabeta, unde urma să-i primim la ultima întâlnire săptămânală pe proaspeții absolvenți. N-am fost niciodată stălucită la algebră, dar mereu m-a pasionat poezia cifrelor, așa că, în timp ce îi așteptam să apară și netezeam ultimele detalii organizatorice, mă întrebam cum și dacă putem contabiliza prietenia și emoția pe care le-am câștigat în ultimele 3 luni. 13 cursanți x 12 relații de prietenie pentru fiecare = 156 de relații de prietenie în Erisma 17? Dacă adaugăm noua prietenie dintre erismatici și noi, organizatorii, plus profesorii din program, ajungem la peste 200 de prietenii, nu? O idee năstrușnică, dar interesantă, care ascunde într-o număr rotund o întreagă bogăție de trăiri și de legături nou formate.

Teatrul Elisabeta ne-a primit cu fast. Scena luminată ca la o mare premieră, sala imensă, cu scaune învelite în catifea purpurie, ornamentele din marmură albă de sub balcon, aerul de sărbătoare, care se rostogolea printre rânduri, toate ne-au făcut să simțim ca locul s-a primenit, pentru a se acorda cu noi și a ne onora starea. Am pășit cu emoție către scenă și am început ceremonia de absolvire.

Rând pe rând, erismaticii din seria 17 au urcat pe scenă și ne-au făcut încă un dar. Un ultim discurs, un șuvoi de vorbe meșteșugite, legate într-un mănunchi de emoții calde. Ne-au spus ce au simțit și ce au înțeles despre lumea dinăuntrul și dinafara lor în timpul petrecut printre noi. Ne-au vorbit despre limitele pe care și le-au descoperit, ne-au mărturisit cum s-au luptat cu ele și cât de greu sau de ușor le-au biruit, ne-au fost recunoscători pentru întrebările pe care li le-am prilejuit și ne-au mulțumit pentru cum ne-am îmbogățit reciproc. Am aflat, printre râsete, cum ne vedem unii pe alții în această nouă prietenie, cum ne-am personifica în regnul animal și ce loc am ocupa fiecare la masa unei familii de nebuni frumoși.

Alături de noi au fost Ioana Pârvulescu și Liviu Papadima, profesori în Erisma, precum și absolvenți din seriile anterioare. Fiecare a dăruit noilor erismatici o fărâmă de înțelepciune de viață pusă în câteva vorbe, un sfat, o poveste.

Am onorat finalul ceremoniei cu o urare rostită din spatele paharelor de șampanie și promisiunea de a rămâne împreună. De acum Erisma 17 face parte din comunitatea erismatică și toate năzdrăvăniile pe care le vom pune la cale împreună!
Iar prima dintre ele a fost chiar petrecerea de absolvire de a doua zi. Ne-am întâlnit seara, în haine sclipitoare, conform temei de „Aur și Argint” a petrecerii, și am sărbătorit până înspre dimineață intrarea în comunitate a noilor absolvenți.

Cât despre noi, cei de la Erudio… deja le ducem dorul. Ne lipsește cursul săptămânal, zâmbetele participanților atunci când descoperă ceva și emoțiile lor atunci când trebuie să facă ce n-au mai făcut. Atât de tare, că de abia așteptăm să o luăm de la capăt cu o nouă serie, la toamnă!

Nu știm deocamdată cine vor fi participanții din Erisma 18, dar suntem chiar acum în perioada înscrierilor, așa că îi putem cunoaște în orice moment. Poate chiar tu, citind povestea noastră, te-ai hotărât că vrei să faci parte din ea. Te așteptăm cu drag, să-ți dăruim o experiență memorabilă!

Amalia Cioabă
Manager de program
ERUDIO

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (1 Vot)

Tu ce crezi?

Erisma 17, în lumina reflectoarelor de la Godot

Postat la 14 mai 2014 - in Ce mai facem, ce mai zicem, Uncategorized


Pe scena de la Godot s-a întâmplat iarăși magie. Magie erismatica, de felul celei care pune lumină în zâmbet și fluturași în inimă. Ne-am amintit iar, de treisprezece ori, în timpul examenului parțial la Tehnici Teatrale al seriei Erisma 17, de ce merită viața trăită și de ce ne punem sufletul în Erisma noi, cei de la Erudio.

Emoție crudă, proaspătă, nefiltrată, curgând de pe scenă în sală, plimbându-se tihnit printre noi, spectatorii și apoi ridicându-se iar pe scenă, primenită. Asta am respirat noi duminică.
Ne-am întâlnit la Godot, la ceasul proaspăt al dimineții, ne-am încălzit cu cafea, zâmbete și cuvinte. Era primul botez prin care noii erismatici aveau să treacă și emoția vibra ușor printre ei. După mai bine de o lună și jumătate de cursuri și discursuri, iată, aveau să urce prima oară pe scenă, să facă un exercițiu de autodezvăluire, să împărtășească cu noi credințele lor legate de frumusețea vieții trăite. Experiența scenei nu e lucru ușor, cu atât mai mult atunci când te „joci” chiar pe tine.

Aveam toate astea în minte când în sfârșit am terminat pregătirile tehnice și organizatorice și ne-am întors către scenă, erudiști și erismatici din seriile anterioare, veniți să-i descopere în lumina autenticității lor pe noii intrați în comunitate. Unul câte unul, treisprezece erismatici primeniți pe dinăuntru și pe dinafară au urcat pe scenă și ne-au dăruit, cu generozitate, momentele lor de viață trăită frumos și semnificativ. Unul dintre motivele pentru care ne plac atât de mult examenele Erisma este pentru că ele sunt prilej de revelații pentru toți cei implicați. De fiecare dată primim darul ăsta, al minunării, al lui „chiar așa, nu mă gândisem niciodată la asta… “.

Duminică am avut parte de multe momente de “chiar așa…”, de zâmbete, de râsete, de emoție împărtășită.
Cuvintele lor ne-au transportat în istorii fanteziste despre Blazar, cel îmbrățișat de particula lui Dumnezeu, ne-au înfipt tălpile în grădina casei-prietenă, ne-au ridicat în valurile vieții regăsite în apă și ne-au dedublat în alter ego-urile noastre mai fragede sau mai înțelepte. Ne-am bucurat de o întâlnire improbabilă la o cafenea de pe strada altei țări, ne-am suit apoi în mașina timpului și am călătorit prin alte vieți, doar pentru a ne întoarce cu emoție în cea pe care o trăim acum, să scrijelim pe zidul casei dorințele noastre arzătoare și să respirăm încă o dată mirosul focului din soba bunicilor. Am urcat muntele de trei ori pentru a găsi calea spre fericire, apoi ne-am adunat curajul și am pus față în față viața și moartea și toată splendoarea existenței noastre de efemeride. Am înțeles, încă o dată, că viața pătrunde năvalnic chiar și într-un moment de Tăcere. Învigorați, ne-am întors râzând în copilăria cea fermecată și, la final, am adunat într-un cerc-pătrat albastru toate motivele pentru care viața merită trăită.

Viața merită trăită și pentru momentele de rezonanță, când ne dăruim unii altora povești, emoții și adevăruri personale. Duminică ne-am îmbogățit cu treisprezece adevăruri noi, pentru care vă mulțumim onorați, dragii noștri erismatici!

Amalia Cioabă
Manager de program
ERUDIO

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (2 Voturi)

Tu ce crezi?

Oameni care ne-au influențat destinul

Postat la 10 martie 2014 - in De pus pe gânduri

În mai puțin de două săptămâni începem Erisma 17! Încă o serie de oameni frumoși, povești autentice și discursuri cu impact la public! Până când ne vom putea răsfăța cu scrierile noilor erismatici, vă oferim spre citire discursul Mihaelei Gînju, primit cu mare emoție de liceenii de la Iulia Hasdeu.

Prima poveste.

Andi și Costică erau prieteni din clasa I. Cei mai buni prieteni. Au făcut școala generală împreună, liceul împreună, la facultate erau, din nou, împreună. În primul an de facultate Costică s-a îndrăgostit, iar pe la jumatatea anului era deja hotărât să se însoare.
Le-a dat vestea părinților care au sărit ca arși: „Dar stai, măi băiete, și mai așteaptă doi-trei ani până să te însori, că ești prea tânăr”. Costică a luat-o ca pe un afront personal. De câteva luni bune era la vârsta majoratului și deja se credea vrednic să-și poarte singur de grijă. Până când să-i mai asculte pe părinți? Până când să i se tot spună ce se face și ce nu se face? Lui, un adult! Le va arăta el, lor, părinților, cine are ultimul cuvânt! Așa că a trecut la acțiune și l-a sunat pe Andi: ”Andi, în mâinile tale stă fericirea mea! Vineri la ora 9 dimineața să vii cu prietena ta la Oficiul Stării Civile ca să-mi fiți martori, căci eu, m-am hotărât, mă însor!”

Andi s-a perpelit o săptămână întreagă. Ce să facă? Să-i spună lui Costică că nu e potrivit să te însori la 18 ani nu avea rost. Costică știa, dar nu voia să recunoască. Să meargă la Oficiul Stării Civile și să-i fie martor… altă dandana. În dimineața zilei de vineri, la ora 8, Andi s-a rugat cerurilor să-i trimită o idee inspirată care să-l facă pe Costică să se răzgândească. A pus mâna pe telefon și l-a sunat. La capătul firului i-a răspuns o voce mică, mică de tot, a lui Costică. Și atunci, ca prin farmec, s-a auzit spunându-i: „Auzi, măi Costică, n-ai vrea tu să ieșim la o plimbare cu bicicletele, așa, pe la 10.00?” O liniște grea s-a așternut pe fir pentru mult timp. Într-un târziu a auzit : „Ba da,… mulțumesc.”

A doua poveste.

Era anul 1992, terminasem facultatea și îmi căutam un loc de muncă. Am fost acceptată ca secretară la firma Arexim. În prima zi de lucru, patronul, Adrian, a intrat în biroul meu ca să facem cunoștință. Eram singură, stingheră și destul de speriată de noua aventură de “Om Mare”. Adrian mi-a urat “Bun Venit” în firmă și mi-a făcut următorul instructaj : “Mihaela, cred ca e important să știi ce aștept eu de la tine: să iei decizii.” Am amuțit! Ce decizii să iau eu, o proaspătă absolventă de facultate care nu știa nimic, nici măcar să folosească telefonul fix cu milioane de butoane pentru interioare. Dar el a continuat imperturbabil. ”Mă aștept ca atunci când te confrunți cu o situație nouă, să gândești și să decizi singură cum trebuie rezolvată. S-ar putea ca prima ta decizie sa fie una proastă. Iar eu să pierd bani de pe urma ei, să zicem, 5.000 lei.” Știu și acum ce am gândit. Că am nimerit în firma unui om plecat cu sorcova. Cum adică să piardă 5.000 lei așa, pe o decizie de-a mea, a unui copil? Păi, apartamentul părinților mei făcea, cel mult, 70.000 lei. Iar dacă ar fi trebuit să aduc bani de acasă pentru deciziile mele, mi-aș fi lăsat familia pe drumuri și îndatorată pentru o viață întreagă! Mâna mi s-a încleștat pe poșetă, iar din ochi am identificat scurt și alert obstacolele care mă despărțeau de ușă. Dar Adi a continuat: ”Dacă o să pierd banii ăștia, să știi că nu o să-ți reproșez nimic. Ci, dimpotrivă, am să aștept ca și a doua oară să iei decizii de capul tău. Probabil că a doua decizie va fi, din nou, una proastă și eu o să pierd, să zicem, 7.000 de lei.” Ei bine, asta întrecea orice fantezie! Nu mai aveam nici o clipă de pierdut, trebuia s-o zbughesc de acolo imediat ce mi s-ar fi ivit prilejul! “Dar eu n-am să-ți fac nici un reproș”, a continuat el imperturbabil. Dimpotrivă, o să te încurajez să iei în continuare decizii pe cont propriu. Și , cel mai probabil, a treia decizie va fi una bună și eu am să câștig de pe urma ta, să zicem, 20.000 lei. Și îți spun toate astea pentru că eu cred cu tărie că oamenii sunt buni și își doresc să fie cât mai buni. Și pentru că eu știu, ca antreprenor, că cine nu încearcă, nu greșește. Și cine nu greșește, nu învață. Ce zici, batem palma?” Acesta a fost prima mea “Induction day” și nici o alta nu s-a mai ridicat la înălțimea ei.

Am rămas în firmă, n-am fugit. Nu mi-a fost ușor să învăț lecția responsabilității. Nu mi-a fost deloc ușor să iau decizii singură. Dar Adrian s-a ținut de cuvânt. Nu mi-a făcut nici un reproș când greșeam. Însă mă facea cu ou si cu oțet când “pasam” problemele. “În biroul meu să vii cu soluții, nu cu probleme. Dacă vii cu o soluție, chiar dacă nu e una potrivită, imi dovedești că ai gândit, putem să ne sfătuim, pot să te ajut să ajungi la o rezolvare. Dacă îmi transferi problemele cu care te confrunți e ca și când m-ai fi angajat tu pe mine să-ți rezolv treburile.” Corect, îmi ziceam, dar mi-a luat mai bine de doi ani până să înțeleg și, mai ales, să aplic.

Lecția predată cu consecvență de Adi m-a marcat pentru tot restul vieții. Am învățat o dată pentru totdeauna că treaba mea este să-mi port singură de grijă, dupa mintea mea și sufletul meu. Și sunt absolut sigură că întreg drumul meu personal și profesional a stat și sub semnul acestei lecții învățate la 22 de ani.

V-am spus două povești reale, de viață, ca să pot introduce una dintre temele care va preocupă pe voi, “Oameni care mi-au influențat destinul”, și ca să vă pot spune cum văd eu acest lucru.

Primul cuvânt pe care trebuie să-l definim este “destinul”. Am ales să vă vorbesc despre destin ca viață trăită pe cont propriu, ca sumă a alegerilor personale. Desigur că în viața noastră își poate face loc și hazardul. Intervenția hazardului nu este, neapărat, un lucru rău. El te trezește la viață, te scoate din rutină, te poate ajuta să te cunoști altfel, mai creativ și mai spontan, și poate deschide orizonturi noi. Dar despre el nu știu să vorbesc. Atunci când ne vom întâlni cu el, fiecare dintre noi îi va face față așa cum se va pricepe mai bine. Pentru asta nu ne putem pregăti înainte.

Iar dacă ne întrebăm dacă “oamenii ne influențează destinul”, n-am nici un dubiu când spun că da, oamenii ne pot influența destinul. Așa cum se vede și din povestea celor doi prieteni, Andi și Costică, și așa cum am trăit și eu una dintre lecțiile învățate de la Adi.

Prin urmare, primul meu mesaj către voi este: aveți mare grijă ce oameni alegeți să urmați, sau să țineți aproape de voi, ca prieteni. Asigurați-vă că sunt înțelepți, că sunt buni, că sunt oameni de caracter. Pentru că da, oamenii ne pot influența destinul.

Dar putem noi, oamenii, să ne conducem viața pas cu pas, să fim tot timpul responsabili, să ținem totul sub control?
Cu siguranță, nu. Dar pot să vă spun una dintre poveștile pe care mi le reamintesc atunci când îmi fuge pământul de sub picioare.

Bunicul meu a făcut războiul ani buni în linia întâi. Acasă lăsase o soție și doi copii mici. Pe front a cunoscut un iluzionist. În momentele de respiro, iluzionistul le abătea gândul de la ororile războiului făcându-le demonstrații de “magie”. Ca să mai iasă din amarul vieții de război, bunicul a învățat să facă la rândul lui câteva numere de iluzionism. De fapt, de prestidigitație. Când l-au scos din linia întâi, pentru că era rănit, și a ajuns undeva în spatele frontului, dădea mici reprezentații de iluzionism în satele pe care le străbăteau. Țăranii îl răsplăteau cu făină și cu brânză, pe care bunicul le ambala și le trimitea acasă, la soție și copii. Mama povestește că pachetele primite de la bunicul erau mană cerească pentru ei, care în restul timpului mâncau pâine mucegăită cu ceapă.

* Trusa de iluzionism a bunicului

Pentru mine, povestea bunicului “înarmat “ cu o trusă de iluzionism pe timp de război pentru a asigura supraviețuirea lui și a familiei lui este una pe care mă sprijin atunci când îmi pierd curajul. Pentru că îmi arată că putem să ne ajutăm pe noi înșine chiar și în vremuri deosebit de grele, uneori cu mijloacele cele mai surprinzătoare.

Extrag din ultima poveste al doilea mesaj către voi. Nu doar oamenii ne influențează destinul, ci și poveștile pe care ni le spunem. Prin urmare, fiți foarte atenți ce povești alegeți să vă spuneți atunci când dați de greu, sau când sunteți în impas.
Fiecare dintre noi întâlnim oameni cu povești puternice. Ei pot fi părinți, bunici, profesori, prieteni sau chiar personaje din cărți. Important este să alegem cu grijă modelele care ne ajută să mergem mai departe, să ne împlinim destinul.

Iar ceea ce rezistă în timp sunt: dragostea, bunătatea, demnitatea, puterea de a înfăptui și umorul (nu ironia!).

Închei spunându-vă să aveți încredere în voi și în valorile voastre. Să gândiți cu mintea voastră și să actionați așa cum vă îndeamnă sufletul. Pentru că și eu cred cu tărie că oamenii sunt buni și își doresc să fie cât mai buni. Iar cei buni reușesc.

Mihaela Gînju
Director executiv Erudio

Prin programul său Erisma – Leadership Creativ Erudio propune dezvoltarea abilităților de leadership prin arte teatrale, scriere creativă, autocunoaștere și vorbire în public.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (5 Voturi)

Tu ce crezi?

Un spațiu numai al tău

Postat la 4 martie 2014 - in Despre voi, Scrise de Erismatici

Am rugat-o pe Mihaela Feodorof să ne împărtășească câteva gânduri despre experiența ei la Erisma. Am primit de la ea un mănunchi de cuvinte minunat combinate în semnificații și emoții prilejuite de amintirea peripețiilor erismatice. Ne face mare plăcere să împărtășim cu voi emoția cuvintelor Mihaelei.

În lumea corporatistă, unde îmi petrecusem deja mulţi ani, reuşitele şi recunoaşterea se măsurau în cifre. Pasul către spaţiul erismatic a fost o punte care a tradus numerele în litere, iar de aici totul a prins sens.

Îmi amintesc însă, de când eram mică, tare mică, că lumea mea era alcătuită din eroii cărţilor care-mi cădeau în mână. Urechiuşa zburlită, Cuore, Lizuca, d’Artagnan şi mulţi alții îmi erau tovarăşi de călătorii imaginare, pe care le făceam cu viteza cu care reuşeam să leg literele în cuvinte şi apoi să le împletesc în propoziţii şi fraze. Toboganul pe care îmi dădeam drumul cu viteză către lumea cărţilor şi a creativităţii era unul din ce în ce mai înalt pe măsură ce creşteam.

De unde şi până unde, atunci? Cum ai ajuns să te refugiezi într-o multinaţională? Poveştile preferate, reale sau de ficţiune, erau cu şi despre Oameni. Pentru ei cursul vieţii mele avea să fie diferit, o bună perioadă de timp, de ceea ce îmi propusesem atunci când am pornit în aventura numită şi viaţă. Pentru aceşti oameni, cât se poate de reali, câteva mii, am poposit într-o cetate care avea reguli, a se citi proceduri, cu ajutorul cărora am construit mii de poveşti (cariere) profesionale şi alte câteva jocuri de societate (cum ar fi programele de “talente”).

Într-o zi, oglinda din baie părea neglijent ştearsă. Am dat să o lustruiesc, dar tot nu era clară imaginea care se oglindea în ea. Mi-am zis că e doar una din diminețile în care oboseala îşi spune cuvântul şi am plecat pe drumul zilnic. Peste câteva săptămâni, aceeaşi tipă blazată şi robotizată îmi zâmbi mecanic cu noaptea în cap. Ups, asta nu-i de bine, mi-am zis în sinea mea. Aşa că am terminat cât am putut de repede ritualul zilnic, încercând să-i evit privirea.

Ca sa scap de ea, mi-am făcut repede un plan; ce scuze aş avea să nu mă mai văd cu ea. Sigur, agendele pline de întâlniri şi deciziile pompieristice care îmi animau activitatea mă ţineau ocupată în următoarele luni. Cerinţele de toate felurile care curgeau pe email, telefoane şi la ușa biroului erau evidente şi astfel puteam să o evit pe doamna aceea ştearsă care se băga în seamă cu mine.

Cum să o conving totuşi că nu e pe placul meu, că suntem diferite? De ce tocmai mie să-mi caute compania? Te pomeneşti că ei i se pare că ne asemănăm? Ferească sfântul!

Dar cum sunt eu? Căutările răspunsului m-au dus către povestea scurtă, misterioasă chiar, a unei cunoştinte care părea că explodează de entuziasm, bucurie. Tot soarele din lume, era clar, răsărise pe strada ei. Aşa că mi-am luat ca temă să găsesc formula magică care putea să-mi definească, peste ani, cine devenise copila îndrăgostită de oameni şi poveştile lor.

Am păşit curioasă în spaţiul erismatic şi, ca într-un basm, încercările veneau una după alta să mă surprindă. Am început cu scrisul, o îndeletnicire care mult timp a avut sens numai în scopul definirii strategiilor, obiectivelor şi realizărilor profesionale. Când să te întorci la tine, pare că niciun cuvânt din vocabular nu mai are sensul pe care-l cauţi. Şi cum altfel să-ţi scrii povestea decât ajungând în faţa celor care te invită să iei din nou tocul şi călimara şi să “te” scrii. Unde mai pui că musai era să o faci în limba ta, cea în care ai învăţat mai întâi de toate să-ţi plângi necazul şi să te bucuri. Povestea erismatică şi a peripeţiilor prin care treci până când ieşi la suprafaţă în toată splendoarea ta este una foarte personală şi sunt convinsă că fiecare dintre noi, absolvenţii, o demonstrăm după cele trei luni de căutări. O carte care se scrie mereu de opt ani încoace şi în care fiecare capitol este autentic, împlinitor şi luminat de scânteia creativităţii.

Mihaela Feodorof
Managing Partner
Yourway Life&Career Counseling

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.0/5 (4 Voturi)

Tu ce crezi?

Cea mai mare provocare din viaţa unui tânăr

Postat la 14 februarie 2014 - in Despre voi, Scrise de Erismatici

În curând începem Erisma 17! Abia aşteptăm să-i cunoaştem pe noii participanţi şi să redescoperim împreună creativitatea. Până atunci, vă oferim o mostră de discurs cu mare priză la public: Alina Dram în faţa elevilor de la Iulia Hasdeu, vorbind despre provocările vârstei tinere.

Multe dintre temele de interes ale elevilor m-au pus pe gânduri , cu aşa intensitate, încât în ultimul moment mi-am schimbat alegerea şi implicit tema.

M-am oprit la “Care ar putea fi cea mai mare provocare din viaţa unui tânăr?” Îmi pare o întrebare uşoară pentru care răspunsul este greu de găsit.

Provocându-mi propriile idei în încercarea de a găsi răspunsuri, mi-a răsunat în minte un singur cuvânt, dar cuvântul vine îmbrăcat în poveste, de aceea vă voi dezvălui concluzia mea la sfârşit.

Pentru a găsi răspunsuri am reformulat întrebarea, dar s-au născut şi alte întrebări odată cu aceasta. Este oare o singură provocare în viaţa unui tânăr, care poate avea acest calificativ de “cea mai mare“? Care este cea mai dificilă? “Iau BAC-ul?” “La ce facultate să studiez mai departe?” “Să mă apuc de fumat, ca să pot face parte dintr-un grup?“ „Să-mi schimb opţiunile muzicale, ca să pot face parte dintr-un grup?“ „Cum să mă îmbrac ca să pot face parte dintr-un grup?“ Şi eu am avut aceste provocări. Mi-a fost o frică teribilă când am dat examenul la BAC, mai ales că a debutat cu un 7 la oral la limba română. Între timp sistemul de notare s-a modificat, elevii primind acum calificative. După aceasta “traumă“, am decis să nu mai repet deloc materia pentru examenul scris, însă contrar propriilor aşteptări, am luat 9.75. Relaxarea emoţională a fost de mare ajutor, întrucât mi-a lăsat propria creativitate să se desfăşoare.

Dar a trecut BAC-ul, urma examenul la facultate. Din punctul meu de vedere, sistemul de învăţământ românesc nu este concentrat pe descoperirea talentelor fiecăruia dintre noi şi apoi pe dezvoltarea acestora în vederea alegerii unei meserii. Sunt o serie de facultăţi clar delimitate ca domenii. Dar decizia unui tânăr de a-şi alege o profesie, plecând de la o materie preferată, devine foarte grea şi şansele de a alege un drum conjunctural sunt în egală măsură mari. Pe o astfel de alegere se bazează modul în care îţi petreci următorii ani din viaţă. Cum timpul este cea mai de preţ resursă, neregenerabilă, pe care o avem, să alegi un drum în viaţă care nu te va face fericit te pune mult pe gânduri. Eu am oscilat între arhitectură şi ASE pentru că amândouă aveau la bază matematica, iar eu iubesc matematica. Dar cele două profesii mergeau în direcţii total diferite şi alegerea mea a fost una de conjunctură. Am ales ASE întrucât era mai simplu. Am ales Bucureşti pentru ca examenul era test grilă.

Însă nu trebuie să dezarmăm când opţiunile nu sunt foarte multe. Cred că provocarea adevarată nu este să alegi facultatea, ci să-ţi identifici talentul, la ce crezi tu că eşti bun şi faci cu pasiune. Iar pentru asta trebuie să fii deschis la oportunităţi. Am decis să mă urc în trenurile care au trecut prin gara mea şi nu am spus NU provocărilor. Le-am îmbrăţişat fara teamă în încercarea de a mă autodescoperi.

Eram la ASE în anul IV, facultatea de Contabilitate şi informatică de gestiune şi mi-am pierdut bursa, aşa încât am decis să mă angajez. Un aspect negativ m-a determinat să ies din zona de confort. Şi astfel mi-am întâlnit meseria pe care o practic de 12 ani, cea de achizitor. Sunt un negustor modern. Aleg produse, negociez cu producătorii preţurile şi condiţiile în care le cumpăr, le promovez, fac bugete, stabilesc politici de preţ. Îmi place ce fac pentru că este un domeniu dinamic, intru în contact cu mulţi oameni împreună cu care creez plus valoare, iar calităţile mele sunt potenţate şi dezvoltate. La bază nu mai este analiza matematică, limitele sau integralele. Este logica şi algebra, empatia şi multă pasiune. În facultatea pe care am urmat-o, Contabilitatea în speţă, pasiunea nu este ingredientul principal, dar asta nu m-a oprit să-mi descopăr talentul. Aceasta este una din marile provocări, să-ţi descoperi talentul şi pasiunea.

În întrebările multiple referitoare la provocările cărora tinerii trebuie să le facă faţă se încadrează şi cele legate de sistemul de valori.
Ne apucăm de fumat, ne îmbrăcăm diferit şi aşa mai departe. Am mers şi pe drumul ăsta, am fumat timp de 10 ani şi chiar dacă nu mai fumez, tot fumătoare sunt. Am făcut asta ca să fac parte din gaşca cu care plecam de la ore. Respect pentru cei care au ales să facă un sport! Eu am ales calea sportului mai târziu şi sincer, chiar dacă sună a sfat, e unul din sfaturile pe care mi-ar fi plăcut să-l aud des şi să¬-l urmez mai devreme. Faceţi sport!

Provocările legate de felul cum decidem să ne trăim fiecare zi au efecte imediate asupra vieţii noastre. Iar până la urmă ce este viaţa noastră? Prezentul pe care ni-l creăm singuri în fiecare moment. Am identificat două categorii de provocări ale fiecărei zile: cele care îmi plac dar au un grad de dificultate şi provocări care nu-mi plac, dar sunt folositoare, pentru că felul în care decid să acţionez mă defineşte ca om. Provocare a fost pentru mine să vin la acest curs, să încerc să fac sport în fiecare săptămână, să nu judec oamenii, să stau mai puţin pe Facebook, să nu mă uit la televizor şi să citesc. Provocările mai puţin plăcute sunt când mă supără cineva şi ego-ul meu este lezat, felul cum acţionez si mai alec cum decid să nu reacţionez faţă de un coleg, prieten sau faţă de un partener la traficul de dimineaţă în drumul către serviciu. Toate aceste procese decizionale declanşate de provocările zilnice mă ajută să pot lua decizii referitoare la provocările importante.

Şi astfel răspunsul la întrebarea iniţială, de care aminteam că vrea să vină însoţit de poveste, este că: CEA MAI MARE PROVOCARE din viaţa unui tânăr este URMĂTOAREA!

Alina Dram
Director de achiziţii la Kaufland
Erisma 16

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.5/5 (2 Voturi)

Tu ce crezi?

Despre prejudecăţi

Postat la 4 februarie 2014 - in Scrise de Erismatici

La Erisma, oamenii îşi redescoperă esenţa şi ajung să vorbească cu pasiune şi cu naturaleţe despre ce gândesc şi ce simt cu adevărat. Şi, cum se întâmplă întotdeauna, despre orice ar vorbi, vorbesc de fapt despre ei. Azi vă oferim cu drag unul dintre discursurile cele mai bine primite de către elevii liceului Iulia Hasdeu cu ocazia examenului parţial la „Vorbire în public” al seriei Erisma 16. Vă invităm s-o cunoaşteţi pe Cristina Mihai printre rândurile unui discurs excelent despre prejudecăţi, aplaudat la scenă deschisă.

Câţi dintre voi v-aţi lovit până acum de prejudecăţi? Câţi dintre voi nu au auzit până acum sintagma “tinerii din ziua de azi… nu cunosc respectul, nu ştiu ce e aia muncă, sunt iresponsabili şi iraţionali” ? Nu vă frustrează de fiecare dată etichetarea aceasta pusă de străini care habar nu au cine sunteţi voi cu adevărat, care nu v-au întâlnit pană acum şi totuşi vă cataloghează astfel?

Eu una m-am săturat să nu mă respecte colegii şi partenerii de afaceri pentru că sunt femeie, sau sunt prea tânară sau prea scundă… M-am săturat de presiunile familiei mele referitoare la faptul că nu m-am căsătorit şi nu am copii până la vârsta asta… M-am săturat şi de remarcele participanţilor la trafic referitoare la cratiţa în faţa căreia ar trebui să stau şi m-am săturat de obsesiile pe care mijloacele media mi le induc cu privire la “imperfecţiunile” corpului meu. M-am săturat să îmi fie în continuu criticate alegerile făcute în toate aspectele vieţii mele – carieră, familie şi viaţă socială – doar pentru că nu mă încadrez în stereotipurile în care societatea a decis pentru mine că sunt acceptabile.

Simone de Beauvoir spunea că “nu ne naştem femei, devenim femei” iar eu aş îndrăzni să adaug că nu mai puţin e adevarată sintagma că “nu ne naştem bărbaţi, devenim bărbaţi”. Societatea a dezvoltat în timp nişte roluri pentru noi, precum rolurile de teatru, iar dacă deviem de la ele, suntem invariabil taxaţi şi pedepsiţi. Suntem distribuiţi în aceste roluri de la naştere, iar familia, comunitatea, şcoala, media, toate acestea ne spun cine şi cum ar trebui să fim, cum ar trebui să ne purtăm, ce să purtăm, ce meserii sunt ok pentru noi, până şi ce culoare ne defineşte! Sunt bărbat şi îmi place design-ul vestimentar? Gay! Sunt fată şi nu arăt precum modelele de pe coperţile revistelor glossy ? Looser! Am note mari în liceu sau nu am restanţe în sesiune? Tocilar! Vă sună vreuna din astea cunoscut?

O definiţie simplistă, dar în acelaşi timp foarte cuprinzătoare, spune că prejudecata este o opinie în absenţa oricărei dovezi sau argument (Michael Crichton, State of Fear). Suntem oameni şi suntem predispuşi să facem presupuneri bazate pe experienţa anterioară, iar dacă experienţa anterioară, chiar dacă nu este personală, este una negativă, probabilitatea să judecăm greşit este foarte mare. Există tot felul de prejudecăţi, există rasism, sexism, homofobie, xenofobie, etc., etc. … şi mai există prejudecăţi derivate din combinarea celor de mai devreme. Deoarece este puţin probabil să ne fi întalnit cu toate aceste situatii noi înşine, avem tendinţa să imităm comportamentul persoanelor cu rol de model pentru noi. Dacă tata crede că rromii sunt toţi hoţi, aşa trebuie să fie! A zis preotul din sat că protestanţii sunt oameni răi, el sigur ştie mai bine! Maghiarii…. ce să mai zic, toţi avem o părere despre maghiari, întrebarea este câţi dintre noi au vorbit vreodată cu unul!

Hannah Arednt a zis că fără prejudecăţi nu putem funcţiona, că trebuie să ne ghidăm cumva în interacţiunea cu ceilalţi, trebuie să avem ceva tipare la îndemână. DAR, în acelaşi timp, tiparele nu trebuie să ne fie cătuşe sau scuză ca să nu reflectăm asupra cazurilor particulare! Ştiu, lucrurile sunt greu de schimbat, dar este posibil, prin educaţie şi gândire liberă şi argumentată. Este dovedit că e necesar mai puţin efort mental să condamni pe cineva, decât să stai să gândeşti … şi de aceea vă îndemn pe toţi la un singur lucru: să ezitaţi !! Să ezitaţi atunci când opinia despre un lucru se formează prea repede sau sună deranjant de mult ca opinia celui mai bun prieten! Gândiţi, documentaţi-vă şi încercaţi să veniţi cu minimum 2-3 argumente care să o susţină şi apoi puteţi spune că este opinia voastră personală şi nepatată de prejudecată!

Cristina Mihai
Head of International Voice Sales
Romtelecom
Erisma 16

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

Tu ce crezi?

Despre arhitectura Sinelui

Postat la 15 ianuarie 2014 - in Despre noi

„Cea mai fascinantă formă de arhitectură este arhitectura propriului Sine; ea se află în perpetuă schimbare, evoluţie şi revoluţie şi conţine nesfârşite rezerve de frumuseţe şi lumină, pe care le radiază înspre exterior, înspre cei care pot să vadă şi să simtă.”

Rândurile de mai sus sunt o traducere foarte aproximativă a unui paragraf din cartea The Master’s Sacred Knowledge a lui Allan Rufus şi mi-au prilejuit o îndelungă reverie la marginea cuvintelor.

„Arhitectura Sinelui”… ce alăturare minunată! Cât adevăr esenţial în spaţiul dintre două cuvinte! Ca şi voi, m-am întâlnit de multe ori cu sintagma „suntem arhitecţii propriilor noastre vieţi”, dar nu cred că până acum am înţeles cu adevărat că de fapt ea se referă exclusiv la edificarea vieţii noastre interioare, la „proiectarea” cât mai armonioasă şi „construirea” cât mai trainică a Sinelui.

Şi atunci, cum ne alcătuim Sinele şi cum îl umplem cu „rezerve nesfârşite de frumuseţe şi lumină”?
Zilele trecute am citit un articol în care autoarea făcea un exerciţiu de imaginaţie transpunându-se în pielea unui bărbat şi proiectând imaginea lui ideală. Mi-am dat seama că exerciţiul este cum nu se poate mai util; imaginând un alter ego de gen opus, inconştient îl îmbraci în haine ideale. Cu alte cuvinte, îl împodobeşti cu valorile tale cele mai dragi. Mi-am dat seama de asta abia după ce, la rândul meu, am făcut exerciţiul. Am scris: „ Sunt înalt cât toate aspiraţiile mele şi am ochii de culoarea viselor”. „Aşa deci”, mi-am spus, aspiraţiile şi visele sunt valorile mele importante. Bun, înseamnă că ele sunt firul roşu pe care eu trebuie să îl împletesc neîncetat în această tapiserie care este Sinele.

În imageria legată de Sine şi Suflet există multe reprezentări; poate cea mai cunoscută este cea a lui Jung, care alătură conceptului de Suflet imaginea casei. Eu am o reprezentare mai personală: pentru mine, Sinele este o tapiserie viu colorată, în care fiecare fir reprezintă altceva. Fie o valoare, un principiu, fie o emoţie, un gând, o acţiune. Eu sunt Arhitectul, eu ţin toate firele în mână şi hotărăsc combinaţiile în care le înnod. Înnodând, obţin experienţe. Fiecare nod-experienţă schimbă arhitectura întregii tapiserii. Uneori în bine, alteori în rău. Nu pot desface nodurile, dar, luând aminte la „nodul rău”, pot alege să combin altfel firele, astfel încât tapiseria, în ansamblul ei, să se alcătuiască armonios şi să radieze, cum spuneam la început. Să radieze înspre exterior, dar mai cu seamă, înspre interior.

După mine, acesta este scopul vieţii. Să ne împletim, fiecare, tapiseria Sinelui şi să luăm aminte la cum o proiectăm şi cum construim nodurile. Să alegem cele mai bune fire de pe poteca vieţii şi să le împletim în combinaţii cât mai fericite. Dacă reuşim să facem asta, arhitectura noastră interioară va fi nu numai armonioasă, ci şi trainică. Va rezista cu succes oricăror intemperii şi ne va servi de adăpost în fiecare clipă. Nouă şi celor din jurul nostru.

Şi eu îmi împletesc tapiseria şi îmi doresc ca arhitectura ei să fie armonioasă şi durabilă. Încerc să îmi aleg firele cu grijă şi să le combin frumos. Mă străduiesc să-mi adun în Sine valori esenţial pozitive, emoţii creatoare de bine şi frumos, gânduri cu substanţă. În fiecare zi, îmi plimb degetele printre firele pasiunii mele pentru arte, aleg câteva şi le înnod laolaltă cu plăcerea pentru cuvinte şi dorinţa de a ridica punţi între oameni.
Sunt o Penelopă modernă, care îşi ţese tapiseria nu aşteptând întâlnirea cu Ulise, ci pentru întâlnirea cu Sinele ei.

Amalia Cioabă
Manager de Program
Erudio

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

Tu ce crezi?

Liderul se-ducător
3

Postat la 8 ianuarie 2014 - in Leadership

Eram în clasa a opta, în prima zi de şcoală, când am făcut cunoștință cu noul nostru profesor de matematică, domnul Cărbunaru. Ne-a zâmbit și ne-a vorbit cu prietenie, așa că ne-a plăcut din primul moment. Apoi ne-a dat un test de evaluare. Îmi aduc și acum aminte exercițiile: (-)3+4=? Sau, spuneți dacă este adevărat sau fals: 3 mai mic decât 5? Și tot așa, o pagină întreagă.
Eram o clasa bună, dar la matematică eram jalnici. Preț de trei ani avuseserăm o profesoară care nu reușise să ne țină în mână nicicum. Ora de matematică era o distracție generalizată. Umblam prin clasă, vorbeam, ne jucam, iar notele veneau pe masură – eram cu toții aproape corijenți.
Profesorul Cărbunaru a venit după două zile cu rezultatele testelor. O catastrofă! Nici măcar unul dintre noi nu luase mai mult de 5. Nu era nici o surpriză, aşa că ne-am amuzat copios între noi. Dar profesorul a căzut pe gânduri. Ne-a cerut ca de data următoare să avem la noi la ora de matematică plastilină și bețișoare albe (pentru cine își amintește, erau niște ustensile cu care învățam să numărăm în clasele I-II.)
Ne-a luat practic de la zero și a stat pe fiecare principiu matematic în parte pâna când s-a convins că am înțeles. La teste ne dădea numai exerciții lucrate în clasă. Nimic în plus, doar atât, cât să se asigure că fiecare dintre noi și-a însușit fiecare principiu în parte.
La teza trimestrială însă, la cel de-al cincilea exercițiu cu cel mai înalt grad de dificultate, din cele două puncte de rezolvat, „a” și „b”, punctul „a” fusese lucrat în clasă, dar punctul „b” nu. Era pentru prima dată când ne întâlneam cu o cerință nouă, adică cu situația în care trebuia să gândim singuri.
A venit și ziua în care ne-a adus rezultatele tezei, cu mari emoții pentru noi toţi. A pornit în ordine crescătoare. Cea mai mică notă a fost 7.25. Treptat, notele au sărit de 8. În clasa noastră aveam un coleg cu o situație socială dificilă. Avea trei frați mai mici decât el, mama lui era femeie de serviciu, iar tatăl… absent. De regulă nu știa mai nimic la ore, iar într-un an rămăsese chiar repetent. La teza de la matematică a luat 8.50. Când și-a văzut nota pe lucrare, Niță, căci așa îl chema pe colegul nostru, a izbucnit în plâns.
Notele urcau. Ajunseseră la 9. Și gata. Toate tezele fuseseră împărțite între copii, mai puțin a mea. Îmi simțeam inima bătând în piept cu putere. Profesorul m-a chemat la catedră, lângă el. Am ajuns din doi pași și îngrozitor de emoționată am încercat să-i iau lucrarea din mâna ca să-mi văd nota. Dar nu mi-a dat-o, iar nota nu se vedea, pentru că o acoperise cu degetul mare…
Atunci profesorul s-a adresat întregii clase și ne-a spus că așa cum ne-a promis, exercițiile date la teză fuseseră lucrate în clasă, dar că a introdus un sub-punct care să fie o noutate pentru noi. Nu era mare lucru. Trebuia doar să folosim o teoremă învățată ca să rezolvam cerința, atâta doar că tipul acela de cerință nu fusese lucrat în clasă. Și că singurul elev care încercase să rezolve cerința cea nouă fusesem eu. E adevărat că nu reușisem să rezolv subiectul pâna la capăt, dar îl dusesem pâna la jumatate și pentru asta a notat teza mea (toate celelalte exerciții erau rezolvate corect) cu 9.50, adică 10 în catalog.
Acum plângeam și eu, plângea și Niță. Fiecare pentru reușita lui. Niță, pentru că luase cea mai mare notă din viața lui. O notă meritată. Eu, pentru că trăiam pentru prima dată o experiență în care mi se recunoştea meritul de a fi încercat să-mi depășesc limitele.
În trimestrele care au urmat, gradul de dificultate al extemporalelor şi al tezelor a crescut. Subiectele nelucrate în clasă au luat locul, treptat, exercițiilor previzibile. Surprinzător, notele, în loc să scadă, au crescut. Numărul de note de 10 era de 4-5 pe clasă, iar restul plutonului era foarte compact, cea mai mică notă fiind 8. Profesorul ne-a spus că dacă vom avea încredere în el și ne vom da silința, vom trece toți cu bine de admiterea la liceu. Și așa a fost. Toți cei 36 de copii din clasă au intrat la liceu. Fară nici o oră de meditație la matematică. Inclusiv Niță.
———————-
M-am întrebat adesea cum a fost cu putință o astfel de performanță. Ce ne-a putut mobiliza pe toți într-atât încât într-un singur an să putem recupera materia anilor precedenți și să luăm examenul de intrare la liceu. Încă și mai surprinzător, fără meditații la matematică.
Pentru că aici nu este vorba numai de metoda de predare excepțională a profesorului. Și nici pasiunea sau vocația de pedagog nu dau un răspuns complet întrebării. Ceea ce a reușit profesorul Cărbunaru este de o natură mai degrabă misterioasă. Profesorul nostru ne-a sedus în masă. Ne-a luat cu el pe drumul lui, fără drept de apel, și ne-a ridicat pe fiecare în parte pe un piedestal, la înălțime, de unde puteam și ne plăcea să privim lumea încrezători și triumfători. Am avut încredere în cuvântul lui – și ca promisiune și ca drum pedagogic. Iar el a avut încredere necondiționată în noi. Și în el.
Dacă astăzi am vrea sa găsim cheia succesului unui lider pornind de la povestea de mai sus, scheletul radiografiat ar putea arăta aşa: competență, siguranță de sine, cordialitate, setare de obiective clare, orientat spre rezultate, persoană deschisă, constructivă. Într-un cuvânt, un bun Lider. Însă vedem că nicaieri nu respiră acel „ceva” care face scheletul să meargă, să cânte și să danseze. Iar acest „ceva” este încrederea necondiționată dublată de dorința de a ne-o transmite și nouă.
În cartea ”Despre seducție” Gabriel Liiceanu face un excurs asupra seducției din perspectivă istoric-culturală, iar punctul de plecare este chiar proveniența cuvântului seducție care vine din latinescul seduco, „a duce de o parte”, „a trage la o parte”. Domnia sa spune la un moment dat: „se-ducătorul este cel care „îl ia de mână pe cel sedus și îl duce într-o lume pe care cel sedus o așteaptă, dar pe care numai el, seducătorul, e cel care o deschide.” Și că, din păcate pentru mulți dintre noi „cel mai adesea nimeni nu vine să ne se-ducă, să ne ia de mână, să ne scoată de pe drumul mare al vieții și să ne ducă de o parte, de acea parte în care ni se dă șansa să ne regăsim cu viața noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont propriu.”

Când am luat cele 50 de sutimi pentru încercarea de a-mi fi depășit limitele, nu știam nici că limitele trebuie depășite și nici că asta este un lucru valoros. Și la fel de inocenți ca mine erau și colegii mei. Dar drumul pe care ne-a condus profesorul a fost exact acela din definiția d-lui Liiceanu: deschiderea unei lumi „aparte”, „ducerea noastră de o parte”. O lume în care ne-a dat șansa să ne întâlnim cu noi înșine, să ne asumăm. O lume a încrederii și a transferului de încredere. Și cred că numai aşa se poate explica în mod complet performanța clasei noastre. Și în general performanța.
Liderii buni sunt cei care au o viziune, dar au și capacitatea de a-i motiva pe oameni să atingă acea viziune. Liderul se-ducător este mai mult decât atât. Este cel care, pe drumul spre împlinirea lui, își face timp să-ţi lumineze și ție calea, să-ți dez-văluiască puteri neștiute și perspective nebănuite. Este cel care, îngrijindu-se de calea și destinul său, te ajută și pe tine să le întâlnești pe ale tale.
Vă mulţumesc, domnule Profesor Cărbunaru, pentru că mi-ați deschis ochii asupra mea!

Mihaela Gînju
Director executiv Erudio

Articolul a apărut în luna noiembrie 2013 în revista Business Woman.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (6 Voturi)

3 Comentarii

In the mood for love

Postat la 12 decembrie 2013 - in Scrise de Erismatici

Este titlul filmului unui regizor asiatic, Wong Kar Wai, care a fost premiat la Cannes in 2000. Titlul a fost inspirat de unul din cântecele lui Brian Ferry. Acțiunea filmului se petrece în Hong Kong-ul anilor 1960.
Este un un film de o frumusețe fizică devastatoare și străbatut de o tristețe infinită, de o dorință aproape palpabilă pentru iubire. Un film despre oportunități ratate de împlinire a iubirii. O iubire care plutește în aer dar care nu se consumă niciodată altundeva decât în mintea și în sufletul interpreţilor. O muzică care ajunge direct în stomac și în suflet, transmite emoții puternice pe un ritm pașnic și liniștitor, interpretată de un violoncel și o tobă care induce subliminal bătăile discrete ale inimii. Mesajul care străbate filmul este că în trecut oamenii care aveau secrete nu le împărtășeau cu nimeni. Ei se urcau pe munte, căutau un copac, făceau o gaură în el și în gaura aceea își șopteau secretul. Apoi acopereau gaura cu noroi și secretul lor rămânea îngropat acolo pe veci. La fel și iubirea acestor două personaje, fiecare căsătorite cu parteneri infideli, a rămas neconsumată, neîmpărtășită, ascunsă în scoarța lor cerebrală și în scoarța copacului secretului lor. Filmul se încheie cu sentimentul de remușcare și bântuire al trecutului pentru fiecare din cei doi, trecut la care amândoi jinduiesc dar pe care niciunul nu-l poate atinge.
Regizorul nu are o poveste de spus, ci transmite o stare. Este un film despre pierdere și dor, despre dorința înfrânată, despre captivitatea în propriile prejudecăți, despre convenții și constrângeri sociale ilustrate fizic prin prezența gratiilor de care pe rând, cele două personaje se tot sprijină la fiecare întâlnire. Un film despre pasiune risipită, iubire pură, cu personaje extrem de frumoase, care gândesc și vorbesc frumos și cald și calm. Și nu în ultimul rând, vestimentația personajelor este de un bun gust și o frumusețe ieșita din comun, mai ales cea a personajului feminin. De fapt schimbarea hainelor personajului feminin face delimitarea în timp a scenelor. Maggie Cheung, interpreta feminină face pentru cheongsam ceea ce a facut Audrey Hepburn pentru rochia neagră de seară. Este ceea ce programul Erisma a făcut pentru mine. Am mai urcat o treaptă. Un etaj întreg! M-am descoperit pe mine așa cum nu speram să fiu!
Cu aceeasi delicatețe cu care filmul ne aruncă în iubire și regizorul ne face să ne privim în noi înșine, să ne descoperim pe noi, echipa programului Erisma ne provoacă să ne vedem frumusețea interioară, ne deschide ochii spre copilul din noi care tocmai a regăsit jocul și prin el creativitatea, credința în bine și frumos. Pentru că am învățat să mă iubesc și să dărâm gratiile de care mă sprijineam, pentru că am ieșit din convențional, pentru bucuria de a întâlni oameni frumoși și creativi și pentru încă altele, vă mulțumesc și vă iubesc!

Mihaela Vidopol
Managing Director Kufner Romania
Erisma 16

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.8/5 (5 Voturi)

Tu ce crezi?

Despre economiști, altfel

Postat la 9 decembrie 2013 - in De pus pe gânduri

Eram la început de mai 2012 când primesc un mesaj pe Facebook de la o fostă colegă de facultate:” Fiți organizează în weekend-ul ce vine o întâlnire a Brigăzii ASE din toate generațiile. M-am gândit să-ți dau de veste în caz că ți-ar plăcea să vii.”

Vestea m-a pus pe jar. Alegerea mea de a face ASE-ul fusese determinată de respectul și dragostea pentru tata, el însuși economist. Dar și de îndemnul profesoarei de franceză din liceu care, dezamăgită că nu am ales să dau la Facultatea de Teatru, îmi șoptise subversiv: “ASE –ul e o alegere bună pentru tine, au cea mai „tare” Brigadă artistică din mediul studențesc.”

Eram un copil dotat pentru muzică și artele spectacolului și de cîțiva ani deja, luasem premii naționale la muzică folk și împreună cu brigada artistică a liceului. Facultatea de Teatru, însă, era departe de mine. Știam despre părinții mei că vor ieși într-un an la pensie, așa ca m-am gândit  să mă pun cât de repede pe picioare și să-mi port cât de curând singură de grijă, ca să le iau o greutate de pe umeri.

Dar șoapta insinuantă a profesoarei de franceză își atinsese scopul – dacă intram la ASE aveam să am o dublă împlinire, atât profesională, cât și sufletească. Și așa s-a scris alegerea mea cu inima-mpăcată de a deveni economistă.

În Brigada ASE am intrat încă din primul an de studenție. Am plonjat într-un grup de tineri creativi, dornici de joc, mustind de talent, pasionați de artă. Unii scriau scenariile – nu puțini-, alții aveau voci de o calitate care depășește cu mult nivelul de amatori în care ne înscriam, alții aveau un real talent actoricesc care făcea ca săli întregi să-i aplaude în picioare. Alții, printre care și eu, eram parte din ansamblul artistic și ne aduceam contribuția conștiincios la cântecele și dansurile de grup.

Alături de ei am trăit momente de mare încărcătură emoțională: frisonul de teamă tulburătoare din spatele cortinei înainte de începerea spectacolelor-concurs;  energia fantastică pe care ne-o dădea întâlnirea cu publicul; spectacolul în sine, în care aveam de atins contra cronometru inima oamenilor din public pentru a ni-i face părtași în actul creator, iar nu doar simpli spectatori. Pentru ca la final, dacă eram norocoși, să primim explozia de aplauze ca pe un potop de ploaie revigorantă de vară, cu rol vindecător și energizant. Și, orice s-ar fi întâmplat, tot acest tumult și toată acestă pasiune ne făcea încă și mai apți pentru creație, mai vii, capabili să mergem încă și mai departe, până la capătul lumii…

În weekend-ul cu pricina aveam un program prestabilit, trebuia să țin un curs. Am declinat invitația cu simț de răspundere și m-am resemnat. Eram mulțumită de alegerea mea rațională și devastată sufletește pentru că mă privam de o reîntâlnire cu pasiunea și cu tinerețea mea. Însă tot vocea mea rațională mă mângâia spunându-mi că ce a fost, a fost, și că cel mai probabil, tinerii aceia pe care nu-i mai văzusem de peste 20 de ani vor fi fiind niște oameni mari și serioși care se întâlnesc o dată pe an, la o șuetă și o bere de reamintire.

Am dus bătălia până în pre-ziua evenimentului când, epuizată de luptă și meticulos perpelită pe jar de reproșurile soțului meu -„Ce e în capul tău? Cum poți să gândești să te lipsești de așa o bucurie?” – am tranșat problema. Ne-am urcat în mașină și am plecat spre Bran, la întilnirea Brigăzii ASE. Cursul putea fi amânat, așa că l-am reprogramat.

Ne-am întâlnit. Cu cei pe care îi știam ne-am regăsit cu caldă și prietenească emoție. Pe cei mai mulți, însă, nu-i știam. Treptat am început să-i descopăr. Numele lor nu-mi spuneau nimic însă pe măsură ce îi descopeream prin porecle, mă luminam la față. În fața mea apăreau „Monștrii Sacrii” , „Legendele” Brigăzii ASE. Erau cei care în anii ‘70 – ‘80 depășiseră nivelul de amatori și aduseseră spectacolul studențesc la nivelul unui Teatru de Revistă, a unui musical. Auzisem ani la rând povești uimitoare despre ei ca textieri, muzicieni și  actori. Performanța lor fusese încununată nu doar de multele premii naționale cîștigate în concursurile studențești, dar și de invitația lui Tudor Vornicu de a realiza un Album Duminical la TVR. Astazi oameni de peste 50 de ani, unii dintre ei chiar în prag de 60, antreprenori de succes, şefi de multinaționale, specialiști în domeniile lor, erau acolo, uniți cu aceleași fire ale unei prietenii vechi și solide care avea la temelie spiritul creator.

N-a durat mult pînă să ne ridicăm de la masă și să ne strângem în jurul pianului. Fiți, coordonatorul și sufletul grupului nostru, și-a luat  locul la comanda trupei și ne-a spus ca o continuare firească a repetițiilor de acum 20 de ani: ”Copii, să vă văd! Atacul este 50% din reușita unui spectacol. Porniți!”. Fetele s-au așezat in linia întâi, băieții, în a doua linie, pianistul a atacat una dintre piesele de referință ale Brigăzii, și a pornit … Spectacolul!

Așezată lateral, am început să cânt, însă după nici câteva acorduri am amuțit pentru că ceea ce se întâmpla sub ochii mei era de-a dreptul miraculos. “Legendele” grupului își adjudecaseră din primul moment inima spectatorilor. Căci deși în fața lor la câțiva metri se afla  zidul alb al restaurantului, pentru ei orizontul era atât de larg încât cuprindea Sala Palatului umplută până la refuz de spectatori. Iar când s-au pornit să cânte și să danseze, energia lor depăsise cu mult granița sălii de spectacol. Îi simțeam trăind pentru a da tot ce aveau mai bun,  „acum ori niciodată!” Erau luminoși, radiau bucurie. Și tot așa, cu fiecare nou moment, cu fiecare cântec, cu fiecare dans.

M-am dat deoparte și am privit întreaga seară cu o admirație fără rest la credința în artă și slujirea ei în modul cel mai înalt, cu pasiune și trăire totală, a unor oameni serioși în toate privințele, dar care fac parte din categoria rară a oamenilor care nu și-au pierdut bucuria de a se juca și de a trăi în prietenie.

Iar dacă, din întâmplare, îi veți auzi pe șefii sau pe colegii voștri spunând că au făcut parte din Brigada ASE, să știți despre ei că în spatele realizărilor profesionale stă mai mult decât competența.

În ei trăiește Pasiunea. Și Prietenia.

Mihaela Gînju
Director executiv Erudio

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.7/5 (3 Voturi)

Tu ce crezi?

keep looking »