Arhiva pentru iulie, 2010
Domnul Neagu DJUVARA despre Întâlnirea ERUDIO din 11 nov. 2009
Postat la iulie 26, 2010 - In categoria Invitați
Domnul Neagu DJUVARA a fost invitatul Întâlnirii ERUDIO din 11 nov. 2009, cu tema “Declinul civilizaţiei occidentale. Noi încotro?”
Puteţi urmări înregistrarea video a întâlnirii aici.
După conferinţă, dl. Neagu Djuvara i-a scris Mihaelei Gînju scrisoarea de mai jos:
“Mărturisesc că aveam o oarecare aprehensiune înainte de a mă prezenta, miercuri 11 noiembrie în faţa unui public
de oameni de afaceri, de tehnicieni, de ingineri sau administratori de societăţi, de diferite vârste – dar în principiu nepregătiţi să asculte o expunere destul de teoretică şi abstractă asupra declinului civilizaţiei occidentale şi a soartei ţării noastre în acest context. Credeam, în orice caz, că voi avea în faţa mea un public destul de restrâns şi – s-o spun? – feţe destul de sceptice.
Horoscop literar
Postat la iulie 23, 2010 - In categoria Viața după 6
„Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de stele strălucesc pe degeaba?”
se mira Seneca, unul dintre filozofii care
credeau că astrele influenţează destinul omului. „Urmez multitudinea înşiruirii de stele în cursa lor circulară” spunea Ptolemeu, atent deopotrivă la ce se întâmplă pe bolta mişcătoare şi la ce se întâmplă jos, pe pământ. În schimb, Schopenhauer vedea în astrologie o dovadă a „subiectivităţii jalnice a oamenilor”, care raportează cursa astrelor în univers „la micul lor eu” şi pun în relaţie cerul plin de constelaţii cu pământul plin de ticăloşi.
Cu capul în stele şi cu ochii în carte, Zodierul schimbă foaia de calendar, după mirările omului modern: „Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de cărţi strălucesc pe degeaba?” Fie ca în anul care vine să fiţi sănătoşi, veseli, ocrotiţi de cărţi şi de astre deopotrivă.
Zodier – Ioana Pârvulescu
 Berbec |
 Taur |
 Gemeni |
 Rac |
 Leu |
 Fecioara |
 Balanta |
 Scorpion |
 Sagetator |
 Capricorn |
 Varsator |
 Pesti |
Multumim editurii Humanitas pentru acordul de a publica acest horoscop literar.
Profil de Erismatic: Marius Perşinaru – partea a 2-a
Postat la iulie 12, 2010 - In categoria Profil de Erismatic
Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.
O discuţie aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…
Ca să citeşti mai uşor, am împărţit discuţia în mai multe părţi. Mai jos poţi citi a doua parte. Prima parte o găseşti aici.
Gabi Tokacs
Gabi Tokacs: Care e cel mai ciudat sau riscant lucru pe care l-ai făcut, profesional vorbind?
Marius Perşinaru: Oooh, fac tot timpul. În mod constant fac lucruri care depăşesc barierele competenţelor mele, alea atribuite. În general, întotdeauna am împins barierele competenţelor atribuite mie. Cu toţii le-avem, uite, de exemplu, tu nu te-apuci să faci contabilitate.
G.T.: Eu am terminat limbi străine şi psihologie, nici n-ar fi bine…
M.P.: Imi pare rău…Deci ar trebui să fii ţinută departe de cifre. Cred că mai rău poate să fie numai dacă dna Gînju face contabilitate… 
Toţi avem barierele noastre. Eu le împing pe ale mele. Nu-mi place să am zone în care să mi se spună: „nu, aici nu intri”.
G.T.: Bine, mie asta mi se pare foarte bine, dar ce părere au cei din jurul tău despre asta?
M.P.: Uite, nu i-am întrebat. Glumesc. Evident că pe unii îi calc pe bătături cu treaba asta şi nu le convine, pe alţii nu, dar după cum ţi-am spus, mie îmi place să-mi placă ceea ce fac, iar dacă mie îmi place, înseamnă că e ok.
DAR, treaba cu barierele e în felul următor: în momentul în care fac ceva, eu răspund de ceea ce am făcut. Trec barierele, dar sunt foarte responsabil de prostiile pe care le fac, dacă le fac. Îmi asum totul. Şi când spun asta, nu mă refer la ce înţelege românul prin asumarea responsabilităţii, adică: „Şefu, dacă greşesc, să mă pedepseşti!”. Nu, că nu-s masochist, n-am apucături de-astea şi mie nu-mi place să greşesc, dar îmi place să fac, aşa că mă asigur pe cât pot că ceea ce fac e bine. Nu mă bag peste job-ul tău, pentru că nu îţi iau raspunderea, dar mă bag în segmentul tău, vreau să înţeleg, vreau să pricep ceea ce faci. Dacă sunt într-un lanţ de producţie, tu eşti înaintea mea şi cineva după mine, eu trebuie să ştiu ce faci tu, ca să ştiu ce-ţi cer, şi la fel mă interesează cel de după mine, pentru că vreau să ştiu ce-i trebuie.
Oamenii nu ştiu să spună ce le trebuie pe limba ta, care dai, nu ştiu să ceară. Ei iţi cer, după care constată că au nevoie de altceva decât ce au căpătat. Ceea ce ai tu de făcut e să înţelegi ce-i trebuie lui şi să-i dai ce-i trebuie.
G.T.: Pe mine m-a marcat foarte tare plecarea lui Adi (Stanciu). Adică m-am bucurat mult pentru el, dar în acelaşi timp m-am întristat. Ştiu foarte mulţi oameni faini şi inteligenţi care se gândesc serios la asta, sau care s-au gândit, iar acum sunt departe. A propos de asta, voiam să te întreb când ai avut aici ultima oară senzaţia că joci într-o piesă de teatru absurd?
M.P.: Păi în fiecare zi când deschid televizorul sau pe drum, în maşină, chiar şi azi, venind aici. Pe tine nu te enervează toţi idioţii ăştia din trafic, care n-au nici o logică ?
G.T.: Evident, dar dincolo de senzaţia generală, mă refeream la lucruri concrete. Uite, de exemplu: acum o lună, intersecţia de pe la Hala Traian, ziua în amiaza mare, un scutec folosit luându-şi zborul de pe geamul unei maşini…
M.P.: E suficient să mergi cu maşina un sfert de oră. E imposibil să nu apară ceva care să nu te şocheze si e imposibil să nu vezi pe cineva aruncând o mizerie pe stradă. Exemplul dat de tine e extrem, e de-a dreptul grotesc, dar altfel nu contează că e un pachet de ţigări, o hârtie sau un pet, se numeşte tot că arunci mizerii pe jos. Trăim asta în continuu, noi trăim într-un teatru grotesc…
G.T.: Auzi, dar, vâzând şi simţind lucrurile aşa şi fiind conştient de toate, tu cum reuşeşti să îţi păstrezi atitudinea asta pozitivă şi tonică?
M.P.: Felul în care te exteriorizezi e una, ce trăieşti tu e altceva…
Foarte probabil o să plecăm şi noi în curând, am lăsat-o pe fii-mea să termine a opta. Au trecut 20 de ani care pentru noi au însemnat mult mai mult decât au însemnat pentru tine, că tu erai în clasa întâi la revolutie. Noi acum 20 de ani lucram. 20 am avut speranţe şi dorinţe şi nu ştiu dacă am făcut tot ceea ce-am fi putut, poate da, poate nu… În 20 de ani nu s-a schimbat în bine mediul, mentalitatea majorităţii de care te tot loveşti. Mă simt depăşit de situaţie.
Şi mă gândesc că am şi eu o vârstă. Deci dacă au trecut 20 de ani şi nu s-a întâmplat mai nimic bun…, şi nu mă refer la faptul că acum avem mall-uri şi Starbuck’s, mă refer la lipsa de logică, de bun simţ sau de cultură la un nivel minim.
Uitându-te la sistemul de valori pe care îl vedem acum la televizor: Becali, Vadim, Borcea, ei fac lucrurile pe care oamenii din ziua de azi le valorizează.
G.T.: Nu cred! Refuz să cred!
M.P.: De ce, ei sunt modelele, şi dacă nu sunt ei, atunci este Adi copilul minune, sau alţii din politică, de care nu vreau să vorbesc, pentru ca sunt mediatizaţi foarte puternic. Astea sunt valorile din ziua de azi. Pentru majoritatea, valoare nu e Pleşu, nu e Patapievici sau Paler. Sunt foarte puţini care se bucură că vine Neagu Djuvara la Erudio şi discută despre civilizaţia occidentală decadentă.
G.T.: Bine, dar de când e lumea, pleava sau prostimea sau zi-i cum vrei, a fost majoritară. Nu înseamnă că dacă cei despre care spuneai mai sus sunt reperele majorităţii, ele sunt şi corecte sau valoroase.
M.P.: Pleava sau prostimea e majoritară şi în Norvegia, dar prostimea lor nu se compară cu prostimea noastră. Parcă nu e aşa agresivă…
E logic că elitele niciodată n-or să fie majoritare, că n-ar mai fi elite.
Problema de fapt e că prăpastia dintre sistemul de valori al majorităţii şi sistemul meu de valori e aşa de mare… Şi nu văd o tendinţă pozitivă. În momentul ăsta valorile sunt alea promovate şi nu e suficient de multă promovare pentru ceilalţi.
E cam aşa: există o mare masă de animăluţe în România încă neformate. Lor acum li se pun nişte modele în faţă. Din păcate, modelele alea nu mă reprezintă pe mine.
G.T.: Legat de modele, fără să te gândeşti prea mult, care ar fi primii 2-3 oameni care te-au influenţat foarte mult?
M.P.: Măi, sunt foarte puţini…Mă gândesc acum la modele, iar un model trebuie să fie ceva deosebit, cineva de la care să înveţi, sau cineva care să se potrivească cu stilul tău…În afară de Adi (Stanciu), nu prea am, pentru că la momentul ăla, când a început business-ul în România, habar n-aveam nici ce-i ăla management. Am deschis ochii împreună cu el. Adi e un foarte bun teoretician, citea foarte mult, şi din când în când, cu charisma lui, pe care o ştii, mai transmitea ceva şi către tine, un lob liftat, vorba lui, şi dacă erai pe-acolo, să prinzi- prindeai, dacă nu – nu.
Am mai avut un şef rus pentru vreo 3 ani şi ceva, cu care am avut mare noroc, pentru că avea nişte principii foarte sănătoase care se şi potriveau cu stilul meu, în sensul că nu venea să-mi spună ce-am de făcut- mă enervau cei care făceau aşa. Dă-mi nişte obiective, stabilim împreună cum le măsurăm, cu ce periodicitate, le agreăm, şi după aia mă laşi în pace. Nu vii tot timpul să mă întrebi: dar ce faci, cum faci, pe unde eşti?
Lumea în general face micromanagement, asta e clar: vine peste tine şi te tot bârâie la cap, să te verifice, pentru că n-au încredere. Eu aşa o văd, ca lipsă de încredere.
Iar rusul exact asta n-a făcut. Ne vedeam la începutul anului, stabileam strategia de business, momentele în care măsuram, ce măsuram, şi ne vedeam o dată pe trimestru. Mi-a plăcut grozav perioada aia, pentru că m-am dezvoltat atunci cel mai mult, a trebuit să mă descurc. Dar asta pentru că aşa mi se potriveşte mie, nu înseamnă că toată lumea trebuie să fie aşa… stilul meu e „domne, lasă-mă să fac!”. Îmi spui ce-am de făcut, nu cum, îmi spui ce vrei, la ce vrei s-ajung, dacă ştii – dacă nu, întreabă-mă, că-ţi spun eu părerea mea, şi după aia mă laşi în pace, nu mă bârâi la cap, nu vreau să mă înveţi. Eu nu învăţ aşa, eu învăţ făcând, nu învăţ citind din cărţi de leadership cum se face. Teoria n-o cunosc, deşi citesc, îmi plac ideile noi, dar nu-mi place să învăţ citind, îmi place să aplic.
De la ei doi am rămas cu cel mai mult. Dar or mai fi fost şi alţii…
G.T.: Mă gândeam acum, legat de stiluri, că tu şi cu Adi sunteţi aparent stiluri atât de diferite, sunteţi mai degrabă complementari decât asemănători.
M.P.: Aşa şi e! Adi relaţionează greu cu oamenii. Dar într-o relaţie de business cum aveam noi, în care el era GM-ul organizaţiei, iar eu mă ocupam la un anumit nivel de business, el nu voia să vină peste mine zilnic. Îmi dăduse o bucată de business, mi-a zis să mă ocup de ea, eu am zis „bine”şi de-aia ne-am înţeles. El nu se-amesteca peste mine, că nu voia, iar eu m-am bucurat că nu se-amesteca şi că mă lasă în pace. Pot exista relaţionări bune şi la indivizi de genul ăsta, pentru că vedeam rolul nostru în acelaşi fel, adică obiectivele pentru care relaţionam noi erau aceleaşi.
G.T.: Şi ei doi, Adi Stanciu şi rusul, ce aveau în comun?
M.P.: Modul de a vedea business-ul. Şi sunt nişte oameni foarte inteligenţi, care au simţit nevoia să se înconjoare de oameni care să facă treabă, mai degrabă decât să se înconjoare de oameni pe care să-i conducă. E o diferenţă.
G.T.: Înţelepţi oameni, din câte ştiu, de obicei la noi se practică altfel…
M.P.: Da, pentru că e mai simplu să-ţi iei oameni pe care să-i conduci. Sunt mai uşor de manevrat, probabil că te şi ridică mai tare în slăvi, te mai şi pupă în fund, tu te simţi mai bine, sunt mai puţine şanse să-ţi ia locul… Mi-e şi foarte greu să mi-l imaginez pe Adi fiindu-i frică de cineva, că-i ia locul…Aiurea!
“Concert cu publicul pe scenă”
Postat la iulie 9, 2010 - In categoria În presă
Cu umor şi multă ironie, Mircea Toma în 24FUN despre un alt tip de concert, cel cu publicul pe scenă:
După birou, pe scenă
Postat la iulie 7, 2010 - In categoria În presă
Rodica Nicolae, Redactorul Şef al Revistei CARIERE, a fost alături de noi miercuri, 30 iunie, când am cântat pe scena Music Club-ului în concursul “Jack Daniel’s Music Club Awards”. A rezistat eroic în atmosfera incendiară (atât la figurat, cât şi la propriu!), iar după a scris o cronică a serii, pe care o poţi citi aici:
Gabi Tokacs
Despre trupa noastră Rock, pe Wall Street
Postat la iulie 7, 2010 - In categoria În presă
Ştim şi o simţim cu toţii, e criză. La birou se lasă zilnic cu câte o micro-criză. Şi când nu e asta, sunt şedinţe interminabile, rapoarte, întâlniri, bugete, de dimineaţă până după apusul soarelui. Iar a doua zi, de la capăt.
În ciuda întregului repertoriu cotidian de neajunsuri, 18 manageri au găsit timp ca, o seară pe săptămână, să se pună pe ei înşişi, cu una dintre pasiunile lor, pe primul plan. Şi să se bucure prin muzică.
Raluca Ştefan a realizat pentru Wall-Street un material despre ei, pe care te invităm să-l citeşti aici:
Gabi Tokacs
Let’s talk/rock in the tower of Babel! :)
Postat la iulie 5, 2010 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Scrise de Erismatici
de Carmen Bahrim
Să vorbesc despre participarea mea în primul proiect muzical al trupei Elumni este cumva simplu, dar totuşi greu de concentrat în cuvinte. Ce înseamnă muzica pentru mine, ce sunt oamenii pentru mine? Întrebările se leagă şi poate de aceea au acelaşi răspuns în sufletul meu.
Muzica o simt precum o forţă primară, întotdeuna prezentă, care dezleagă necunoscutele în claritate, lăsând viaţa să danseze goală de orice confuzie în faţa mea. Emoţie, senzaţie, intensitate, sunt toate acolo, fără însă a se opri la atât. Probabil felul în care simt muzica mi-a dictat sau arătat întotdeauna şi poziţia mea faţă de viaţă şi oameni. Singura arta care nu poate fi ignorată de nimeni are această putere pentru mine. Viaţa mea ar fi, pur şi simplu, incompletă fără muzică.
Trupa Elumni este un proiect în care cu toţii ne-am adus contribuţia, greul aparţinând instrumentiştilor. A însemnat timp şi efort pentru fiecare detaliu şi fiecare notă. Dar barierele au fost aproape inexistente, nu ne-am impus nici o rigoare sau vreun şablon în atitudini şi miscări. Fiind totul o reinterpretare, a fost loc, ca la actori, să ne construim singuri personajul, să facem loc implicării individuale. Iar în final rezultatul a fost incredibil: apartenenţa la o trupă de muzica. Chiar dacă pentru o singură seară. Sau nu?
Experienţa de a fi pe o scenă, de a fi în faţa unor oameni care aşteaptă să primească muzică a fost neaşteptat de uimitoare, de plină de greutate. Emoţiile mele nu mai erau doar ale mele, ci se întindeau dincolo, către alţi oameni. Simţind acest dublu sens al muzicii m-am aflat brusc în starea de a înţelege fericirea, diferită de tot ceea ce ştiam, de a fi artist, de a oferi şi de a primi. Iar faptul că muzica formaţiei AC/DC a fost combinată cu cea românească, tradiţională, a adus întreaga modernitate în spaţiul mioritic, aproape de sufletul celor prezenţi.
Am credinţa că nicio emoţie trăită acolo, pe scenă, prin muzică, nu poate fi exagerată prin cuvinte.
Locul II – Trupa noastră: Erisma Elumni
Robert Turcescu – chitară solo – Realizator TV, Realitatea
Dragos Călin – chitara solo – Director general Maersk line
Adi Pop – chitară bas – Business development manager Ecro
Ovidiu Vanghele – baterie, Senior reporter Mediafax
Voce solo: Adi Vascu – KPMG, Director Advisory services
Doru Gînju – National Sales Manager RBC
Voce solo: Cătălin Caia – Indirect Sales Manager Xerox
Backing vocals:
Răzvan Stoenescu, Director general Document
Olimpia Pleşa, Proprietar Opia events
Cip Teleman, Trainer TMI
Alfred Dumitrescu, Director general Lighthouse Marketing
Monica Neumorni – director general Revista Cariere
Carmen Bahrim – CEO Cardif Asigurări
Adriana Iliescu – KPMG, Director Risk Management &Quality
Oana Bornaz – CEO Data Center Solutions
Mădălina Uceanu – Career Advisor, Partener
Gabi Tokacs – Erudio, Manager de program
Coordonator: Miki Ginju, Director executiv Erudio
