Profil de Erismatic: Marius Perşinaru – partea a 2-a

Postat la 12 iulie 2010 - in Profil de Erismatic | 4 Comentarii


Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.

O discuţie aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

Ca să citeşti mai uşor, am împărţit discuţia în mai multe părţi. Mai jos poţi citi a doua parte. Prima parte o găseşti aici.

Gabi Tokacs

Gabi Tokacs: Care e cel mai ciudat sau riscant lucru pe care l-ai făcut, profesional vorbind?
Marius Perşinaru: Oooh, fac tot timpul. În mod constant fac lucruri care depăşesc barierele competenţelor mele, alea atribuite. În general, întotdeauna am împins barierele competenţelor atribuite mie. Cu toţii le-avem, uite, de exemplu, tu nu te-apuci să faci contabilitate.

G.T.: Eu am terminat limbi străine şi psihologie, nici n-ar fi bine…
M.P.: Imi pare rău…Deci ar trebui să fii ţinută departe de cifre. Cred că mai rău poate să fie numai dacă dna Gînju face contabilitate… :)
Toţi avem barierele noastre. Eu le împing pe ale mele. Nu-mi place să am zone în care să mi se spună: „nu, aici nu intri”.
G.T.: Bine, mie asta mi se pare foarte bine, dar ce părere au cei din jurul tău despre asta?
M.P.: Uite, nu i-am întrebat. Glumesc. Evident că pe unii îi calc pe bătături cu treaba asta şi nu le convine, pe alţii nu, dar după cum ţi-am spus, mie îmi place să-mi placă ceea ce fac, iar dacă mie îmi place, înseamnă că e ok.
DAR, treaba cu barierele e în felul următor: în momentul în care fac ceva, eu răspund de ceea ce am făcut. Trec barierele, dar sunt foarte responsabil de prostiile pe care le fac, dacă le fac. Îmi asum totul. Şi când spun asta, nu mă refer la ce înţelege românul prin asumarea responsabilităţii, adică: „Şefu, dacă greşesc, să mă pedepseşti!”. Nu, că nu-s masochist, n-am apucături de-astea şi mie nu-mi place să greşesc, dar îmi place să fac, aşa că mă asigur pe cât pot că ceea ce fac e bine. Nu mă bag peste job-ul tău, pentru că nu îţi iau raspunderea, dar mă bag în segmentul tău, vreau să înţeleg, vreau să pricep ceea ce faci. Dacă sunt într-un lanţ de producţie, tu eşti înaintea mea şi cineva după mine, eu trebuie să ştiu ce faci tu, ca să ştiu ce-ţi cer, şi la fel mă interesează cel de după mine, pentru că vreau să ştiu ce-i trebuie.
Oamenii nu ştiu să spună ce le trebuie pe limba ta, care dai, nu ştiu să ceară. Ei iţi cer, după care constată că au nevoie de altceva decât ce au căpătat. Ceea ce ai tu de făcut e să înţelegi ce-i trebuie lui şi să-i dai ce-i trebuie.
G.T.: Pe mine m-a marcat foarte tare plecarea lui Adi (Stanciu). Adică m-am bucurat mult pentru el, dar în acelaşi timp m-am întristat. Ştiu foarte mulţi oameni faini şi inteligenţi care se gândesc serios la asta, sau care s-au gândit, iar acum sunt departe. A propos de asta, voiam să te întreb când ai avut aici ultima oară senzaţia că joci într-o piesă de teatru absurd?
M.P.: Păi în fiecare zi când deschid televizorul sau pe drum, în maşină, chiar şi azi, venind aici. Pe tine nu te enervează toţi idioţii ăştia din trafic, care n-au nici o logică ?

G.T.: Evident, dar dincolo de senzaţia generală, mă refeream la lucruri concrete. Uite, de exemplu: acum o lună, intersecţia de pe la Hala Traian, ziua în amiaza mare, un scutec folosit luându-şi zborul de pe geamul unei maşini…
M.P.: E suficient să mergi cu maşina un sfert de oră. E imposibil să nu apară ceva care să nu te şocheze si e imposibil să nu vezi pe cineva aruncând o mizerie pe stradă. Exemplul dat de tine e extrem, e de-a dreptul grotesc, dar altfel nu contează că e un pachet de ţigări, o hârtie sau un pet, se numeşte tot că arunci mizerii pe jos. Trăim asta în continuu, noi trăim într-un teatru grotesc…

G.T.: Auzi, dar, vâzând şi simţind lucrurile aşa şi fiind conştient de toate, tu cum reuşeşti să îţi păstrezi atitudinea asta pozitivă şi tonică?
M.P.: Felul în care te exteriorizezi e una, ce trăieşti tu e altceva…
Foarte probabil o să plecăm şi noi în curând, am lăsat-o pe fii-mea să termine a opta. Au trecut 20 de ani care pentru noi au însemnat mult mai mult decât au însemnat pentru tine, că tu erai în clasa întâi la revolutie. Noi acum 20 de ani lucram. 20 am avut speranţe şi dorinţe şi nu ştiu dacă am făcut tot ceea ce-am fi putut, poate da, poate nu… În 20 de ani nu s-a schimbat în bine mediul, mentalitatea majorităţii de care te tot loveşti. Mă simt depăşit de situaţie.
Şi mă gândesc că am şi eu o vârstă. Deci dacă au trecut 20 de ani şi nu s-a întâmplat mai nimic bun…, şi nu mă refer la faptul că acum avem mall-uri şi Starbuck’s, mă refer la lipsa de logică, de bun simţ sau de cultură la un nivel minim.
Uitându-te la sistemul de valori pe care îl vedem acum la televizor: Becali, Vadim, Borcea, ei fac lucrurile pe care oamenii din ziua de azi le valorizează.
G.T.: Nu cred! Refuz să cred!
M.P.: De ce, ei sunt modelele, şi dacă nu sunt ei, atunci este Adi copilul minune, sau alţii din politică, de care nu vreau să vorbesc, pentru ca sunt mediatizaţi foarte puternic. Astea sunt valorile din ziua de azi. Pentru majoritatea, valoare nu e Pleşu, nu e Patapievici sau Paler. Sunt foarte puţini care se bucură că vine Neagu Djuvara la Erudio şi discută despre civilizaţia occidentală decadentă.

G.T.: Bine, dar de când e lumea, pleava sau prostimea sau zi-i cum vrei, a fost majoritară. Nu înseamnă că dacă cei despre care spuneai mai sus sunt reperele majorităţii, ele sunt şi corecte sau valoroase.
M.P.: Pleava sau prostimea e majoritară şi în Norvegia, dar prostimea lor nu se compară cu prostimea noastră. Parcă nu e aşa agresivă…
E logic că elitele niciodată n-or să fie majoritare, că n-ar mai fi elite.
Problema de fapt e că prăpastia dintre sistemul de valori al majorităţii şi sistemul meu de valori e aşa de mare… Şi nu văd o tendinţă pozitivă. În momentul ăsta valorile sunt alea promovate şi nu e suficient de multă promovare pentru ceilalţi.
E cam aşa: există o mare masă de animăluţe în România încă neformate. Lor acum li se pun nişte modele în faţă. Din păcate, modelele alea nu mă reprezintă pe mine.

G.T.: Legat de modele, fără să te gândeşti prea mult, care ar fi primii 2-3 oameni care te-au influenţat foarte mult?
M.P.: Măi, sunt foarte puţini…Mă gândesc acum la modele, iar un model trebuie să fie ceva deosebit, cineva de la care să înveţi, sau cineva care să se potrivească cu stilul tău…În afară de Adi (Stanciu), nu prea am, pentru că la momentul ăla, când a început business-ul în România, habar n-aveam nici ce-i ăla management. Am deschis ochii împreună cu el. Adi e un foarte bun teoretician, citea foarte mult, şi din când în când, cu charisma lui, pe care o ştii, mai transmitea ceva şi către tine, un lob liftat, vorba lui, şi dacă erai pe-acolo, să prinzi- prindeai, dacă nu – nu.
Am mai avut un şef rus pentru vreo 3 ani şi ceva, cu care am avut mare noroc, pentru că avea nişte principii foarte sănătoase care se şi potriveau cu stilul meu, în sensul că nu venea să-mi spună ce-am de făcut- mă enervau cei care făceau aşa. Dă-mi nişte obiective, stabilim împreună cum le măsurăm, cu ce periodicitate, le agreăm, şi după aia mă laşi în pace. Nu vii tot timpul să mă întrebi: dar ce faci, cum faci, pe unde eşti?
Lumea în general face micromanagement, asta e clar: vine peste tine şi te tot bârâie la cap, să te verifice, pentru că n-au încredere. Eu aşa o văd, ca lipsă de încredere.
Iar rusul exact asta n-a făcut. Ne vedeam la începutul anului, stabileam strategia de business, momentele în care măsuram, ce măsuram, şi ne vedeam o dată pe trimestru. Mi-a plăcut grozav perioada aia, pentru că m-am dezvoltat atunci cel mai mult, a trebuit să mă descurc. Dar asta pentru că aşa mi se potriveşte mie, nu înseamnă că toată lumea trebuie să fie aşa… stilul meu e „domne, lasă-mă să fac!”. Îmi spui ce-am de făcut, nu cum, îmi spui ce vrei, la ce vrei s-ajung, dacă ştii – dacă nu, întreabă-mă, că-ţi spun eu părerea mea, şi după aia mă laşi în pace, nu mă bârâi la cap, nu vreau să mă înveţi. Eu nu învăţ aşa, eu învăţ făcând, nu învăţ citind din cărţi de leadership cum se face. Teoria n-o cunosc, deşi citesc, îmi plac ideile noi, dar nu-mi place să învăţ citind, îmi place să aplic.
De la ei doi am rămas cu cel mai mult. Dar or mai fi fost şi alţii…

G.T.: Mă gândeam acum, legat de stiluri, că tu şi cu Adi sunteţi aparent stiluri atât de diferite, sunteţi mai degrabă complementari decât asemănători.
M.P.: Aşa şi e! Adi relaţionează greu cu oamenii. Dar într-o relaţie de business cum aveam noi, în care el era GM-ul organizaţiei, iar eu mă ocupam la un anumit nivel de business, el nu voia să vină peste mine zilnic. Îmi dăduse o bucată de business, mi-a zis să mă ocup de ea, eu am zis „bine”şi de-aia ne-am înţeles. El nu se-amesteca peste mine, că nu voia, iar eu m-am bucurat că nu se-amesteca şi că mă lasă în pace. Pot exista relaţionări bune şi la indivizi de genul ăsta, pentru că vedeam rolul nostru în acelaşi fel, adică obiectivele pentru care relaţionam noi erau aceleaşi.

G.T.: Şi ei doi, Adi Stanciu şi rusul, ce aveau în comun?
M.P.: Modul de a vedea business-ul. Şi sunt nişte oameni foarte inteligenţi, care au simţit nevoia să se înconjoare de oameni care să facă treabă, mai degrabă decât să se înconjoare de oameni pe care să-i conducă. E o diferenţă.
G.T.: Înţelepţi oameni, din câte ştiu, de obicei la noi se practică altfel…
M.P.: Da, pentru că e mai simplu să-ţi iei oameni pe care să-i conduci. Sunt mai uşor de manevrat, probabil că te şi ridică mai tare în slăvi, te mai şi pupă în fund, tu te simţi mai bine, sunt mai puţine şanse să-ţi ia locul… Mi-e şi foarte greu să mi-l imaginez pe Adi fiindu-i frică de cineva, că-i ia locul…Aiurea!

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)
Profil de Erismatic: Marius Perşinaru - partea a 2-a5.053
Dă mai departe:
  • Facebook
  • LinkedIn

Comentarii

4 Raspunsuri la “Profil de Erismatic: Marius Perşinaru – partea a 2-a”

  1. pleava romaniei la septembrie 10, 2010 9:53

    o sa ajunga toata tara o mare Pleava

  2. Gabriela Tokacs la septembrie 13, 2010 11:27

    Sper că nu. Şi cred că asta sperăm toţi cei care mai stăm pe-aici, nu ne lăsăm înghiţiţi de “pleavă” şi ne facem treaba fiecare cum putem mai bine, în aşa fel încât să facem aerul ceva mai respirabil.

  3. pleava romaniei la septembrie 13, 2010 14:24

    asta nu se va intampla niciodata.. GARANTEZ ;)

  4. Gabriela Tokacs la septembrie 15, 2010 12:05

    Poate că nu se va-ntâmpla, dar în orice caz, atâta timp cât mai suntem pe-aici, merită încercat. Altfel, ce ne rămâne? Nu poţi trăi prea mult cu scârbă, resemnare şi flaconul de anti-depresive în braţe. Sau poţi, dar nu e viaţă.
    Cred că e musai să păstrăm şi mici elemente de speranţă…

Tu ce crezi?