Livada de poveşti

Postat la 25 august 2010 - in De pus pe gânduri | 3 Comentarii


de Miki Gînju

Bunicul avea un centru de coafură într-o casă veche, unde conversaţia se împletea în cocuri riguroase de nuanţe aprinse, ultimele provenite fie din simţul artistic al bunicului, fie din dozele greşite ale prafurilor de laborator. Indiferent de rezultat, cucoanele plecau vrăjite, pentru că în prăvălie se întâmpla ceva magic. Plutea în aer un amestec de senzualitate, spirit, frumos şi poftă, poftă de viaţă, explozie, vacarm de sentimente, forţă, libertate, crez – era bunicul.
Seara venea acasă, cu un zaţ de diamante în ochii negri, lua chitara şi cânta. Plumbii de peste zi adunaţi în inimă se topeau treptat, pe când lumea întreagă ni se-aşeza roată lin, în culori încântătoare, limpezi şi uşoare. Bunicul era un zmeu domesticit.

Bunica avea nasul ascuţit. La fel era şi la mânie. Nu puteai să-i ieşi din voie, nici n-aveai de ce, dar nici să nu fi îndrăznit! Crescuse doi copii în timp de război, iar pentru mai bine de zece ani ţinuse casa şi masa deschise pentru toate rudele fugite din calea nemţilor, sau a ruşilor. Nimeni nu plecase din casa ei fără un rost pe lume – o meserie, o căsătorie, un copil ridicat pe picioare.
În zilele de sărbătoare întindea mese în curte şi ghirlande de becuri colorate pe sârmele de rufe. Veneau toţi şi petreceau negreşit până la ziuă. Bunica avea aripi pentru fiecare.

Am fost crescută de bunici, într-o casă la curte pe strada Drumul Sării, cu 350 de cuiburi de trandafiri, alei străjuite cu bucsus şi toti pomii fructiferi la care aţi poftit vreodată. Eram copilul adorat, cel mai deştept şi cel mai talentat. Daca se întâmpla să iau o notă mai mică, se mirau pe întrecute şi până la urmă o puneau pe seama sorţii. Nici nu şi-ar fi putut închipui că eu n-aş fi intrat la cea mai bună clasă la liceu, iar mai apoi, “din prima” la facultate. Îmi vorbeau despre bunătate şi despre plăcerea de a da. Ma îndemnau să mă prezint frumos în faţa musafirilor şi să le povestesc, când îmi venea rândul, ce lumi fermecate am mai descoperit în spatele gutuiului. Mă răsfăţau cu dulceţuri, clătite şi sirop de trandafiri. Nu m-au pedepsit niciodată, căci n-aveau de ce. Eram cel mai bun copil din lume.
Scriind această poveste nu pot să nu ma gândesc la lumea în care creşte Ştefan, băiatul meu. Dar şi la noi toţi, adulţi sau copii.
O lume în care greşeala se vânează şi în sezonul interzis, unde lupta se duce cu arme psihologice de trepanaţie în masă, în care binele meu este răul vecinului. O lume cu grădini care rodesc flori din pet-uri şi copaci de mucava. O lume lipsită de răgazuri suspendate de o rază de mai. În care oamenii nu mai vorbesc. Comunică. Nu se mai întâlnesc. Socializează. Nu se mai iubesc. Empatizează. Nu mai cugetă. Decid. O lume din care au dispărut “îndeaproape”, “ altminteri”, “nătâng”, “genune”, “săgalnic” şi “mirabil”. Dar care naşte “oportunităţi”, “provocări”, “target-uri” şi “trend-uri” .
O lume care sună ca o tobă spartă. A gol asurzitor. A frână –nnăbuşită de asfalt. Şi eu mă reped să-i astup urechile lui Ştefan.
Bunicii îmi spuneau câteodată: “Docica, ridică-ţi fruntea, inspiră adânc, zâmbeşte! Clipa! Ea e tot ce ai!
Iar eu, asemenea vouă , copil crescut în livada de poveşti a bunicilor mei, vă întreb:
Noi ce lume lăsăm pe mai departe?

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.9/5 (17 Voturi)
Livada de poveşti4.9517
Dă mai departe:
  • Facebook
  • LinkedIn

Comentarii

3 Raspunsuri la “Livada de poveşti”

  1. Nicol la august 31, 2010 18:52

    Superb , mai scrie, e minunat. Si ca sa raspund la intrebare:
    Sper sa pot lasa mai departe copiilor si poate nepotilor mei, macar o farama din ce ti-au dat tie bunicii. Ma bucur ca inca mai fac dulceata dupa retete traditionale si impart tuturor celor care imi calca pragul si nu-mi mai este rusine sa spun ca am ca forma de relaxare, tricotatul manual, cititul si o mica gradinita cu rosii, patrunjel, …. .
    Nu trebuie decat sa imbinam realitatea cu visele si va iesi ceva frumos, sa traim cu picioarele pe pamant(facand lucruri -atingand obiective si cu capul in nori, visand si atingand-ne visele).Simplitatea si bunul simt sunt esentiale pentru a lasa ceva in urma nostra si celor din jurul nostru.

  2. coca la septembrie 20, 2010 20:45

    aceasta provocare este o adevarata oportunitate in perfect trend, care ma ajuta sa-mi definesc terget-ul.
    e drept: nating!
    si sa-ti spun ceva: copii nostri au si ei livada lor. vor sti ce inseamna “prietenii nostri”, se vor bucura mereu de o vacanta pe cinste cu cei mari/batrini (vom fi nenea Dani generatiei viitoare), vor avea curajul sa cinte si sa rida cu gura pina la urechi- doara asa face si mama si tata ii spune mereu ca e minunata si ca nu e nimeni pe lume ca ea. si cite si mai cite…era sa uit de cerceii-cirese si de marea fosforescenta, de colindele de craciun, de bunici de povesti fara de sfirsit de… nu crezi ca, pirdalnicii, au si ei ceva de purtat mai departe? clipa

  3. raluca la noiembrie 5, 2010 7:11

    as mai vrea sa scrii povesti cu titlul s-a nascut livada
    scrii niste povesti, compuneri, poezii foarte frumoase

Tu ce crezi?