Discuţia cu Ioana Pârvulescu – partea a 2-a

Postat la 25 iulie 2011 - in Interviul lunii | Tu ce crezi?


Un interviu pe lună.

Pentru că lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, se mişcă: se poate contracta, sau, dimpotrivă, se poate dilata şi umple. Cu experienţele pe care le trăim, orizonturile pe care le urmărim, dar mai ales cu oamenii pe care alegem să îi ascultăm şi să-i simţim lângă noi.
Pentru că oamenii se pot îmbogăţi din gânduri, experienţe şi sentimente împărtăşite.

Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.
O discuţie pe lună, aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

Acum ceva timp am publicat o primă parte a unui interviu cu Ioana Pârvulescu, pe care o poţi citi aici.

Te invităm să citeşti şi cea de-a doua parte în rândurile de mai jos:

Gabi Tokacs

Ioana Parvulescu

CRED CĂ A VENIT TIMPUL SĂ SCHIMBĂM MIZA, SĂ MIZĂM PE BINE! (2)


G.T.: Ce e vârsta, de fapt? Cum o determini?
I.P. : În romanul meu, un copil de 8 ani îl întreabă pe un bărbat mai în vârstă dacă el ştie ce e timpul. Şi răspunsul vine scurt : Nu. Orice altă vorbă e de prisos.

G.T. : Te-a lăsat vreodată mască vreo perlă a unui copil?
I. P. : De multe ori, copiii au ceea ce se cheamă în poezie „expresivitate involuntară”. Ei seamănă, într-un fel, cu poeţii, au acces, nu neapărat conştient, controlat, la frumuseţi şi adevăruri care nouă, maturilor, ne scapă.

G.T. : Ce şanse au adulţii să-şi recupereze zâmbetul şi creativitatea?
I.P. : Asta e la îndemână, nu trebuie decât să vrea. Ele sunt acolo. Există în noi şi o contra-cutie a Pandorei, un loc cu tot ce e bine şi bun în noi, iar dacă o deschidem, lumea se umple de frumos. Contemporaneitatea mizează totul pe rău (vezi mass-media), iar eu cred că a venit timpul să schimbăm miza, să punem toţi banii pe bine, să mizăm pe bine.

G.T. : Cărţile îşi aleg cititorii sau cititorii îşi aleg cărţile?
I.P. : Ambele, dar mai ales prima variantă. Încet-încet ajungi să-ţi dai seama că tu alegi o carte, dar dacă ea nu te vrea, degeaba o ţii la căpătâi. Invers însă, când cartea te vrea, atunci nu mai ai obstacole, o citeşti pe nerăsuflate, revii la ea, o ţii lângă tine. Dacă ne-a ales şi cartea, atunci se produce o hibridizare subtilă, în care şi omul se lasă influenţat de carte, dar şi cartea se umple cu suflul omului.

G.T.: Nu mai există magia în lume sau e acolo, dar n-o mai vedem noi?
I.P. : Sigur n-o mai percepem noi. Omenirea a devenit şi ea cam nesimţită, cam vidă, de teamă să nu fie socotită naivă sau sentimentală. Să ai sentimente nu înseamnă să fii sentimental. Să trăieşti cu intensitate nu înseamnă să fii ridicol. Eu cred că şi dacă ar veni Dumnezeu pe pământ, oamenii, în majoritatea lor, ar continua să se poarte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat prea deosebit. Iar alţii ar profita ca să înceapă cu milogeala. Nu ştiu câţi s-ar înfiora.

G.T.: Care e locul tău preferat din Bucureşti?
I.P. : Trecutul şi poveştile fiecărui loc. De pildă cele ale Teatrului Naţional de pe Calea Victoriei sau ale Fântânii Sărindar sau ale redacţiilor de ziare.

G.T.: Crezi că avem Totul în noi şi că ideile, gândurile, cunoştinţele trebuie doar moşite, ca să se nască şi să înceapă să respire?
I.P.: Da, categoric, aşa e.

G.T. : Cât de important e stilul personal? Şi cum l-ai defini pe al tău, în câteva cuvinte?
I.P. : E semnul distinctiv al fiecăruia. Oamenii de calitate au stil. Le style c’est l’homme même aşa trebuie înţeles. Semnul meu distinctiv? Cred că ceilalţi trebuie să-ţi descopere stilul, fiindcă e ceva impudic în a ţi-l defini singur. Problema e că atunci când ţi-l definesc ceilalţi s-ar putea să greşească mult şi să te perceapă aşa cum tu ştii că nu eşti. Uneori îţi dau calităţi, însuşiri bune pe care nu le ai. Şi de-aici o serie de încurcături. Dar, încă o dată, vrei nu vrei, stilul îl ai, e la fel ca amprentele.

G.T. : Ce înseamnă scrisul pentru tine?
I.P. : Încă n-am aflat. E vital, în viaţa asta. Însă, poate o să te mire, îmi pot închipui destul de bine o altă viaţă în care să fac altceva, să nu scriu. M-am gândit de câteva ori să renunţ cu totul la lumea literară şi să fac cu totul altceva.

G.T. : Există vreun secret ca să scrii bine?
I.P. : Să fii plin, adică să trăieşti cu conştiinţa a ceea ce trăieşti. Şi încă ceva, „un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum”.

G.T. : De ce crezi că ne plac poveştile?
I.P. : Plictiseala e un diavol dintre cei mai periculoşi, omoară. Nu apare niciodată în prezenţa poveştilor. Poveştile ţin moartea departe.

G.T. : A propos: în poveşti se fac călătorii iniţiatice. Scopul e întâlnirea cu sine, într-o formă sau alta. Cum vezi, în lumea noastră, demersul ăsta, al (re)întâlnirii cu sine?
I.P. : Şi în poveşti şi în viaţă, cred, nu te poţi întâlni cu tine dacă nu te uiţi bine la alţii, dacă nu-i înţelegi şi pe ei dinăuntru. Aici e obstacolul major. E vorba de un efort de empatie sau, cum se spune, să te pui şi-n pielea celuilalt. Aşa ajungi şi la tine. Oameni mai deştepţi ca mine au observat că există în viaţă o lege a efortului invers. De pildă când încerci să aduni cât mai mult aer în piept ţinându-ţi respiraţia, te sufoci. Or, când te gândeşti cum simt ceilalţi, ajungi la tine.

G.T.: Care sunt probele iniţiatice azi? Pericolele?
I.P. : Inainte spuneam că azi se mizează pe rău, fiindcă există în noi o fascinaţie a răului. Or, pentru mine, pericolul cel mai mare prin care trecem azi e dispreţuirea valorilor pozitive. Orice valoare pozitivă existentă în om e imediat dispreţuită de gura lumii şi răstălmăcită. Dispreţuim happy end-ul şi riscăm să avem parte de sfârşitul celălalt.

(va urma)

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (6 Voturi)
Discuţia cu Ioana Pârvulescu - partea a 2-a5.056
Dă mai departe:
  • Facebook
  • LinkedIn

Comentarii

Tu ce crezi?