Interviu cu Ştefan Caraman (Kaos Moon), autorul romanului “Scrisori către Rita”

Postat la 27 iulie 2011 - in Scrise de Erismatici | Tu ce crezi?


A doua parte

Puteți citi prima parte aici.

CB: Scrisul tău e ca o muzică pe care abia aştepţi să o descoperi, să o asculţi până la capăt. Este de asemenea de o prospeţime incredibilă, este un scris foarte uşor de citit, iar figurile de stil și metaforele, trimiterile, sunt un desfăt. Curg la fiecare pagină. Cât din acestea sunt rod al unui talent pur și cât este căutare, muncă asiduă, tehnica scrisului?

SC:  Băi nu ştiu. Ceea ce pentru tine e un desfăt, pentru o alta persoană poate să fie un ştift. Ceea ce ţie ți se pare proaspăt, altuia i se poate părea plictisitor. Am primit și acest tip de feedback, iar eu ţin cont de feedback. Dar să ne jucăm și să presupunem că tu ai dreptate și vrei să cunoşti proporţiile.
Fără îndoială că, la fel ca în oricare artă, și scrisul presupune o doză de creativitate. Eu mă feresc de cuvântul “talent”, mi se pare limitativ. A fi creativ mi se pare mult mai apropiat de ceea ce înseamnă arta și artiştii. Aşadar, este foarte posibil să fiu un ins creativ. Apoi, îmi place că ai introdus în ecuaţia asta cuvântul “căutare”. În business i se spune “research”, după cum ştii.
Cred că atitudinea corectă a unui ins creativ este aceea de explorator. Nu-ți ajută cu nimic să ai idei, dacă nu eşti o persoană curioasă, capabilă să călătorească dincolo de ele sau înaintea lor. A căuta în tine, în ceilalţi, în tâlcul lucrurilor care ți se întâmplă, în natură, în abisuri… da, e important. Munca asiduă și tehnica scrisului… Acestea sunt, cred, doar nişte deprinderi. Iar deprinderile se capătă. Au importanța lor, dar e una limitată.

CB: Ştefan, îţi cauţi subiectele? Sau pur și simplu ai câteva idei și de aici începi să construieşti? Este dificil să creezi o lume complet nouă, personaje credibile? Este „demanding” să scrii?

SC: Nu, nu mi-am căutat niciodată subiectele. Iar când am făcut-o (mai ales când primeam comenzi din zona dramaturgiei), am dat greş. În general, cred că poveştile pe care le spun mă căuta pe mine. Nic Labiș, de pildă, a apărut din nimic. Nu aveam nimic în cap în ce-l priveşte. Nu dezvoltasem un sinopsis sau o strategie de a duce cartea asta la bun sfârşit… pur și simplu s-a acumulat, apoi s-a scris singură, pe un blog anonim, care acum e mort. Mie nu mi-a trebuit decât s-o înşir. Sau s-o deşir.
Nu e dificil să creezi o lume complet nouă, câtă vreme ea e acolo cumva, în tine. Cine spune că se căzneşte scriind (sau pictând, sau compunând) fie minte, nu e creativ ci doar ambiţios. Sau interesat. Sau parvenit. A construi o lume cu personaje credibile e mai degrabă fascinant.
Dacă e ceva cu adevărat dificil, acela e momentul când termini. E îngrozitor. Pe mine finalul cărţii m-a lăsat abandonat, lipsit de orice busolă. Încă mă caut acum, dar mă simt atât de golit încât am sentimentul că „SCRISORI CĂTRE RITA” a fost mai degrabă un testament artistic decât un roman. Dar aşa m-am simţit de fiecare dată, apoi mi-am revenit. Sper să-mi iasă si de data asta.

CB: Ştefan, eşti un om cu multe valenţe: scrii teatru, poezie, faci critică de teatru ca membru în jurii de festivaluri de teatru internaţional, acum ai scris un roman, lucrezi în business și ai succes. Cum anume se împacă artistul care simte, scrie, cu omul pragmatic, care gândeşte si acţionează? Există un dialog conflictual în tine?

SC:  Fac o singură remarcă – nu sunt critic de teatru și m-a ferit Dumnezeu să am atâta frustrare încât să îmi proiectez lipsa de calitate creativă judecând surplusul altora. Sunt destui ăştia, spaţiul public e plin de pozele lor. Merg în jurii doar în calitate de scriitor și de a evalua spectacole de teatru mai bune decât alte spectacole de teatru. Atât.

Acuma, revenind la “plurivalența” asta pe care mi-o descoperi… atâta vreme cât pot să le fac, nu e nimic special. Ştii? Odată la un interviu pentru un job de business, cineva care ştia că scriu m-a întrebat cam acelaşi lucru: cum pot împăca scrisul cu job-ul de business și, mai ales, cum pot aloca resursa mea timp pentru amândouă. Am răspuns aşa: nu e o problemă de timp, ci doar una de energie. Pe atunci le aveam pentru ambele. Observ că se păstrează. 
Desigur că există un dialog conflictual în mine, dacă nu cumva chiar un ansamblu polifonic de astfel de dialoguri. Dar dă-mi voie să-ți spun că nu mi se pare nimic senzaţional în asta, probabil că este o caracteristică a speciei, pană la urmă. Îmi place o maximă pe care am scris-o undeva într-o piesă de-a mea de teatru – sunt o fiinţă vie, sunt o problemă. E o lege a ceea ce înseamnă umanitate, cred.

CB: Am citit într-un interviu cu tine despre convingerea ta că nu există suflete frumoase, doar problematice. Eu personal  cred că exista suflete frumoase și cred în omul cu bolta înstelată deasupra și conştiinţa morală în sine….

SC:  Să fie cum spui tu :)

CB: Pascal Bruckner spunea că nu există nimic între noi și fericire, decât voinţa noastră de a o… apuca! Că depresia este boala lumii contemporane datorită presiunii sociale din a îţi face din fericire un obiectiv. Obiectiv pe care oamenii îl caută cu disperare și sfârşesc prin a  se prăbuşi în sine. Nic Labiș nu este un om fericit și nici nu are pretenţia să ajungă vreodată să fie… Ce părere ai despre fericire, Ştefan? Este fericirea doar “a moment of grace”?

SC: Cred că Bruckner are dreptate cu goana asta după a fi fericit, și mai ales după anumite “modele” de a fi fericit. A ajuns un soi de valoare socială, se dezvoltă terapii și medicaţii, se face consiliere în acest sens. Fericirea e o afacere. În acest context, nu vreau să fiu fericit. Vreau să fiu depresiv și să vină o doamnă psiholog, iar atunci când o să mă întindă pe canapea și o să înceapă să mă interogheze asupra cauzelor “bolii” mele, să o invit să-mi facă cel mai trist blowjob de care e capabilă ea, cu tot training-ul ei medical. Nu m-ar face fericit, dar e posibil s-o facă pe ea.
Redevenind decenţi, fericirea, ca și depresia, ca și sentimentul patern (sau matern), ca și senzaţia de foame, ca și emoţia primului sărut, ca și  multe alte trăiri, se află în proporţii mai mari sau mai mici în fiecare. E un lucru comun, nu e nimic spectaculos în a fi fericit, nu e un subiect atât de încărcat cu semnificaţii încât să încep să ţes teorii în direcţia asta. La rigoare, fericirea ține de natura vulgară, sau viscerală a omului. A emite judecăţi (care e o întreprindere pur raţională) în direcţia asta e o lipsă de respect, e o dovadă de prostie. Detest faptul că societatea pierde o grămadă de vreme și energie scormonind prin tabuurile fiinţei. Abia asta e o dovadă de nefericire.

Întrebările i-au fost adresate lui Ștefan de Carmen Bahrim.

Vineri, 29 iulie, apare cea de-a doua ediție a romanului “Scrisori către Rita”. Puteți găsi cartea în librăriile Cărturești și Eminescu, sau o puteți primi direct de la Ștefan, cu autograf, dacă îi scrieți pe adresa: kaos.moon@yahoo.com .

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (8 Voturi)
Interviu cu Ştefan Caraman (Kaos Moon), autorul romanului “Scrisori către Rita”5.058
Dă mai departe:
  • Facebook
  • LinkedIn

Comentarii

Tu ce crezi?