Ce mai facem, ce mai zicem

Erisma 17, final de program, început de prietenie

Postat la iunie 19, 2014 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Despre voi

Seria 17 a programului Erisma – Leadership Creativ a ajuns la final! Au fost 11 săptămâni intense de cursuri, exerciții, joacă înțeleaptă și discursuri vii, întrupate în semnificații bogate; 11 întâlniri esențiale, care ne-au (re)format, ne-au reîntâlnit cu noi înșine și ne-au revelat unicitatea și valoarea pe care o putem oferi celorlați.

Dincolo de adevărurile personale descoperite sau redescoperite în aceste 3 luni, fiecare dintre noi a primit darul unor prietenii noi și autentice și adevărul apartenenței la insolita familie erismatică.

La asta mă gândeam în dimineața ceremoniei de absolvire, în drum spre Teatrul Elisabeta, unde urma să-i primim la ultima întâlnire săptămânală pe proaspeții absolvenți. N-am fost niciodată stălucită la algebră, dar mereu m-a pasionat poezia cifrelor, așa că, în timp ce îi așteptam să apară și netezeam ultimele detalii organizatorice, mă întrebam cum și dacă putem contabiliza prietenia și emoția pe care le-am câștigat în ultimele 3 luni. 13 cursanți x 12 relații de prietenie pentru fiecare = 156 de relații de prietenie în Erisma 17? Dacă adaugăm noua prietenie dintre erismatici și noi, organizatorii, plus profesorii din program, ajungem la peste 200 de prietenii, nu? O idee năstrușnică, dar interesantă, care ascunde într-o număr rotund o întreagă bogăție de trăiri și de legături nou formate.

Teatrul Elisabeta ne-a primit cu fast. Scena luminată ca la o mare premieră, sala imensă, cu scaune învelite în catifea purpurie, ornamentele din marmură albă de sub balcon, aerul de sărbătoare, care se rostogolea printre rânduri, toate ne-au făcut să simțim ca locul s-a primenit, pentru a se acorda cu noi și a ne onora starea. Am pășit cu emoție către scenă și am început ceremonia de absolvire.

Rând pe rând, erismaticii din seria 17 au urcat pe scenă și ne-au făcut încă un dar. Un ultim discurs, un șuvoi de vorbe meșteșugite, legate într-un mănunchi de emoții calde. Ne-au spus ce au simțit și ce au înțeles despre lumea dinăuntrul și dinafara lor în timpul petrecut printre noi. Ne-au vorbit despre limitele pe care și le-au descoperit, ne-au mărturisit cum s-au luptat cu ele și cât de greu sau de ușor le-au biruit, ne-au fost recunoscători pentru întrebările pe care li le-am prilejuit și ne-au mulțumit pentru cum ne-am îmbogățit reciproc. Am aflat, printre râsete, cum ne vedem unii pe alții în această nouă prietenie, cum ne-am personifica în regnul animal și ce loc am ocupa fiecare la masa unei familii de nebuni frumoși.

Alături de noi au fost Ioana Pârvulescu și Liviu Papadima, profesori în Erisma, precum și absolvenți din seriile anterioare. Fiecare a dăruit noilor erismatici o fărâmă de înțelepciune de viață pusă în câteva vorbe, un sfat, o poveste.

Am onorat finalul ceremoniei cu o urare rostită din spatele paharelor de șampanie și promisiunea de a rămâne împreună. De acum Erisma 17 face parte din comunitatea erismatică și toate năzdrăvăniile pe care le vom pune la cale împreună!
Iar prima dintre ele a fost chiar petrecerea de absolvire de a doua zi. Ne-am întâlnit seara, în haine sclipitoare, conform temei de „Aur și Argint” a petrecerii, și am sărbătorit până înspre dimineață intrarea în comunitate a noilor absolvenți.

Cât despre noi, cei de la Erudio… deja le ducem dorul. Ne lipsește cursul săptămânal, zâmbetele participanților atunci când descoperă ceva și emoțiile lor atunci când trebuie să facă ce n-au mai făcut. Atât de tare, că de abia așteptăm să o luăm de la capăt cu o nouă serie, la toamnă!

Nu știm deocamdată cine vor fi participanții din Erisma 18, dar suntem chiar acum în perioada înscrierilor, așa că îi putem cunoaște în orice moment. Poate chiar tu, citind povestea noastră, te-ai hotărât că vrei să faci parte din ea. Te așteptăm cu drag, să-ți dăruim o experiență memorabilă!

Amalia Cioabă
Manager de program
ERUDIO

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (1 Vot)

Erisma 17, în lumina reflectoarelor de la Godot

Postat la mai 14, 2014 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Uncategorized


Pe scena de la Godot s-a întâmplat iarăși magie. Magie erismatica, de felul celei care pune lumină în zâmbet și fluturași în inimă. Ne-am amintit iar, de treisprezece ori, în timpul examenului parțial la Tehnici Teatrale al seriei Erisma 17, de ce merită viața trăită și de ce ne punem sufletul în Erisma noi, cei de la Erudio.

Emoție crudă, proaspătă, nefiltrată, curgând de pe scenă în sală, plimbându-se tihnit printre noi, spectatorii și apoi ridicându-se iar pe scenă, primenită. Asta am respirat noi duminică.
Ne-am întâlnit la Godot, la ceasul proaspăt al dimineții, ne-am încălzit cu cafea, zâmbete și cuvinte. Era primul botez prin care noii erismatici aveau să treacă și emoția vibra ușor printre ei. După mai bine de o lună și jumătate de cursuri și discursuri, iată, aveau să urce prima oară pe scenă, să facă un exercițiu de autodezvăluire, să împărtășească cu noi credințele lor legate de frumusețea vieții trăite. Experiența scenei nu e lucru ușor, cu atât mai mult atunci când te „joci” chiar pe tine.

Aveam toate astea în minte când în sfârșit am terminat pregătirile tehnice și organizatorice și ne-am întors către scenă, erudiști și erismatici din seriile anterioare, veniți să-i descopere în lumina autenticității lor pe noii intrați în comunitate. Unul câte unul, treisprezece erismatici primeniți pe dinăuntru și pe dinafară au urcat pe scenă și ne-au dăruit, cu generozitate, momentele lor de viață trăită frumos și semnificativ. Unul dintre motivele pentru care ne plac atât de mult examenele Erisma este pentru că ele sunt prilej de revelații pentru toți cei implicați. De fiecare dată primim darul ăsta, al minunării, al lui „chiar așa, nu mă gândisem niciodată la asta… “.

Duminică am avut parte de multe momente de “chiar așa…”, de zâmbete, de râsete, de emoție împărtășită.
Cuvintele lor ne-au transportat în istorii fanteziste despre Blazar, cel îmbrățișat de particula lui Dumnezeu, ne-au înfipt tălpile în grădina casei-prietenă, ne-au ridicat în valurile vieții regăsite în apă și ne-au dedublat în alter ego-urile noastre mai fragede sau mai înțelepte. Ne-am bucurat de o întâlnire improbabilă la o cafenea de pe strada altei țări, ne-am suit apoi în mașina timpului și am călătorit prin alte vieți, doar pentru a ne întoarce cu emoție în cea pe care o trăim acum, să scrijelim pe zidul casei dorințele noastre arzătoare și să respirăm încă o dată mirosul focului din soba bunicilor. Am urcat muntele de trei ori pentru a găsi calea spre fericire, apoi ne-am adunat curajul și am pus față în față viața și moartea și toată splendoarea existenței noastre de efemeride. Am înțeles, încă o dată, că viața pătrunde năvalnic chiar și într-un moment de Tăcere. Învigorați, ne-am întors râzând în copilăria cea fermecată și, la final, am adunat într-un cerc-pătrat albastru toate motivele pentru care viața merită trăită.

Viața merită trăită și pentru momentele de rezonanță, când ne dăruim unii altora povești, emoții și adevăruri personale. Duminică ne-am îmbogățit cu treisprezece adevăruri noi, pentru care vă mulțumim onorați, dragii noștri erismatici!

Amalia Cioabă
Manager de program
ERUDIO

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (2 Voturi)

Botezul focului

Postat la noiembrie 22, 2013 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Invitați, Leadership

de Amalia Cioabă (Erisma 16)

Expresia „botezul focului” e veche de când lumea… de când lumea creştină, cel puţin. E consemnată în evanghelia după Matei şi îi e atribuită lui Ioan Botezătorul. De atunci, expresia a circulat prin veacuri, prin tot felul de areale sociale şi culturale şi pe drumul ei s-a îmbrăcat cu sensuri multe. A ajuns şi în cultura populară a zilelor noastre, unde semnifică iniţierea într-un nou rol. Iniţierea văzută ca un botez al focului este un proces scurt şi adesea violent ca intensitate a trăirii, în care iniţiatul se transformă alchimic într-o nouă versiune a propriei fiinţe. O versiune călită şi purificată de „foc”. O versiune mai aproape de esenţă, o versiune adevărată, autentică.

Sunt gândurile de la capătul unei zile în care am trecut printr-un astfel de botez al focului şi în care am simţit că-mi sincronizez emoţiile şi gândurile cu alţi 15 proaspăt iniţiaţi, şi că sensul vorbelor noastre a vibrat îndelung în 100 de minţi curioase şi dornice să afle, să înveţe, să înţeleagă. Să simţi că eşti responsabil pentru 100 de ecouri, 100 de semne de întrebare sau de exclamaţie şi 100 de gânduri într-o minte tânără nu e puţin lucru. Cu siguranţă impresiile zilei în care şi-au ţinut discursurile finale pentru modulul de „Vorbire în public” în faţa unor liceeni vor rămâne mult timp cu cei 16 cursanţi ai programului Erisma.

S-a întâmplat la liceul „Iulia Hasdeu”, într-o zi de vineri care a început cu 16 oameni mari şi serioşi strânşi solidar într-un cerc în faţa sălii în care urmau să-şi ţină discursurile, râzând emoţionaţi şi aruncând priviri furişe către elevii care veneau să îi asculte şi să le evalueze performanţa. Minutele treceau, nerăbdarea creştea şi la fel şi numărul liceenilor care se pregăteau să ocupe scaunele din sala de examen. Prin uşa întredeschisă îi vedeam cum aranjează clasa şi cum, ca nişte gazde minunate, spală podeaua încă o dată înainte să ne invite înăuntru, cum îşi caută apoi locurile cele mai bune şi cum se pregătesc să-şi noteze răspunsurile noastre la marilor lor întrebări. Cu o săptămână în urmă, dl. Liviu Papadima, profesorul modulului de „Vorbire în public” adusese la clasă o listă lungă cu temele propuse pentru discursurile noastre de elevii claselor a XI-a şi a XII-a ai liceului Hasdeu. Impresionaţi de profunzimea şi varietatea dilemelor lor, ne alesesem fiecare un subiect abordabil din perspectiva personală, ne pregătisem discursul timp de o săptămână şi iată-ne în faţa lor, gata să le împărtăşim experienţele noastre de viaţă şi perspectiva matură asupra lucrurilor. De fapt, gata să ne împărtăşim pe noi înşine căci, aşa cum bine înţelesesem din toate modulele Erisma, despre orice ai vorbi, de fapt, vorbeşti întotdeauna despre tine. Vorbitul în public este aşadar un act de curaj, căci este un exerciţiu de autenticitate dintre cele mai provocatoare.

Ştiind toate astea, ne-am luat emoţiile în braţe şi am intrat curajoşi în sala de examen. Am tras la sorţi ordinea susţinerii discursurilor, ne-am dres o ultimă oară vocile şi ne-am întors atenţia către sală. Aproape 100 de perechi de ochi ne priveau curioase, 100 de perechi de urechi erau îndreptate către noi şi 100 de guri făcuseră linişte, pentru a ne auzi. Clipa era a noastră şi trebuia s-o transformăm după chipul şi asemănarea fiecăruia dintre noi, apoi s-o dăruim firesc şi generos tinerilor din faţa noastră.

După o scurtă introducere făcută de dl. profesor Ioniţă, am început. Primul erismatic a vorbit despre importanţa eşecului şi a reuşit să concentreze atenţia sălii pe ideea că eşecul are rostul lui bun şi că aduce experienţă, învăţare şi progres. În câteva minute, liceenii au devenit din curioşi implicaţi şi au ascultat cu interes şi  discursurile ce au urmat, mai ales că acestea au abordat subiecte care îi vizau relaţia cu ei înşişi  şi la care ei încercau să afle un răspuns de la noi: „cum îmi aleg drumul în viaţă?”, „ să fiu eu sau să fiu cum vor ceilalţi?”, „care este cea mai mare provocare din viaţa unui tânăr?”, „încrederea în sine”, „importanţa aspectului fizic în relaţia cu ceilalţi”, „România – to leave or not to leave”. Dincolo de aceste dileme specifice vârstei, liceenii de la Hasdeu au mai vrut să primească de la noi răspunsuri care să îi ajute în relaţia lor cu lumea în care trăim. Le-am răspuns cu argumente personale la teme precum „binele din rău şi răul din bine”, „despre dependenţă” şi „manipularea sexualităţii”, „noi şi tehnologia modernă”, „cum scăpăm de prejudecăţi”sau „modelele promovate de media”, despre „echilibrul dintre viaţa personală şi cea profesională”, despre cum „arta are impact asupra omului” şi cum uneori întâlnim „oameni care ne influenţează destinul”.

Pentru a ne susţine discursurile cursiv şi inspiraţional, pentru a ne transmite mesajul cu impact şi ecou, ne-am folosit toate resursele creative şi abilităţile dezvoltate în timpul programului Erisma: autenticitatea şi firescul împărtăşirii poveştilor personale semnificative, lejeritatea în interacţiune, adaptarea la public şi forţa argumentării. Era important pentru noi să ne împărtăşim poveştile în mod semnificativ cu aceşti tineri veniţi să ne asculte şi să absoarbă ştiinţa noastră într-ale vieţii. De aici şi emoţiile iniţiale, transmise din erismatic în erismatic, la fel cum transmisă de la unul la altul a fost şi însufleţirea şi aşezarea în poveste, pe măsură ce legătura cu sala s-a stabilit şi a devenit tot mai armonioasă. Aşa se face că am reuşit să ne expunem ideile credibil şi persuasiv, să interacţionăm firesc cu tinerii şi să le răspundem inspirat la întrebările de la sfârşitul fiecărui discurs, chiar după aplauze. Fiecare dintre noi a primit feedback din partea întregii săli şi note pentru întreaga prestaţie. Parcurgând ulterior evaluările, am rămas încă o dată impresionaţi de profunzimea şi fineţea în percepţie a unor minţi încă crude, dar cu un potenţial extraordinar.

La final ne-am simţit ca şi cum tocmai trecusem printr-un botez al focului şi ieşisem transformaţi în 16 „mai buni decât eram”, mai conştienţi de ce putem şi de ce avem de oferit lumii. Am înţeles că cel mai preţios dar pe care îl putem oferi suntem noi înşine, cei adevăraţi, poveştile noastre şi mesajul lor. Cei 100 de tineri din faţa noastră ne-au ajutat să înţelegem încă o dată că, lideri sau nu, cartea câştigătoare pe care o putem juca la nesfârşit este autenticitatea. Iar înţelegerea acestui adevăr se numeşte Iniţiere.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.3/5 (6 Voturi)

Făt Frumos din Lacrimă de Râs

Postat la octombrie 24, 2013 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Scrise de Erismatici

Încă de la începutul Erismei, acum opt ani, modulul de scriere creativă, cu scriitoarea Ioana Pârvulescu, a fost un catalizator pentru creativitate, un spaţiu-timp care a înlesnit reîntâlnirea fiecăruia dintre erismatici cu propria imaginaţie, originalitate şi forţă creatoare. Astfel, nu e întâmplător că ultima temă din cadrul modulului pentru Erisma 16 a fost scrierea unui text cu titlul „Cine eşti?”. Pentru ca provocarea să fie şi mai mare, fiecare a avut de scris textul după o convenţie.

Ca de fiecare dată, Erismaticii au fost la înălţimea propriei creativităţi. Textele lor ne-au emoţionat, ne-au impresionat sau ne-au smuls râsete şi aplauze. Unul dintre erismaticii care a reuşit să provoace în auditoriu toată gama de reacţii pozitive a fost Ionuţ. Convenţia pe care el a tras-o din pălărie a fost „Te-ai făcut de basm: tu, personaj de poveste”.  Spre norocul şi deliciul celor care l-au ascultat. Iată textul:

- Gata, m-am săturat! Nu mai vreau! Zi de zi, de când mă ştiu, acelaşi lucru: ia-ţi picioarele la spinare, bibane, şi treci de salvează lumea! Dar pe mine cine mă salvează?

- Toată ziua te plângi! Parcă eşti o babă! Că e greu, că nu te apreciază lumea cum ar trebui, că nu se mai termină cu problemele! Da’ când eşti în miezul evenimentelor, îţi place! Când te aclamă că i-ai scăpat de balauri şi ghionoaie, îţi creşte inima! Când ţi-ai luat fată de împărat de soţie şi jumătate de împărăţie, ţi-au sticlit ochii! Asa că nu te mai văita!

- Aşa o fi, nu zic ba, dar câteodată simt că nu mai rezist! În fiecare dimineaţă, acelaşi lucru: la 7 trezirea şi un pic de spălat (nu mult, că nu mă mai recunoaşte lumea); apoi trage cizmele cele groase, că nu se ştie pe unde ajungi; pune-ţi cămeşa cea roşioară, că poate te răneşti şi să nu se sperie tovarăşii de luptă; dupa asta, trage iţarii maro, să se asorteze, că de, vremurile sunt grele; încinge paloşul ăl bun, scoate bidiviul din grajd şi hii pe treabă! Şedinţa cu Verde Împărat, imediat primeşti nescai misiuni: du-te şi convinge-i pe alde Fomilă, Setilă sau Lungilă să te ajute s-o răpui pe Muma Pădurii, roagă-l pe corb să-ţi dea apă vie când te baţi cu Zmeul, până şi de nenorocitul ăla de cal trebuie să mă milogesc din când în când şi să îi aduc jăratec sau mai ştiu eu ce alte trăsnăi la care pofteşte, altfel zice că nu iese din grajd, că e răpciugos! NU MAI VREAU!

- Ai şi tu dreptatea ta, dar recunoaşte, ai putea să faci mai mult!

- Mai mult? Tot eu! Ai înnebunit! Până la urmă, tu cu cine ţii? Eşti conştiinţa mea sau nu?

- A ta, a ta, dar tocmai asta e treaba mea. Şi recunoaşte, de la o vreme te-ai cam lenevit! Ţi s-a cam urcat la cap gloria isprăvilor de demult şi trăieşti din grăsime. De când n-ai mai făcut ceva nou?

- Da’ de ce trebuie neapărat să fie nou! Eu mă pricep la vechi! Noul e greu! Ştii că am încercat de multe ori, dar nu am nici timp…

- Mai educă-ţi şi tu un pic voinţa! Ţin minte, pe vremuri, când îţi puneai ceva în cap, nimic nu-ţi stătea în cale! Ce, cu Ghionoaia a fost uşor? Sau cu Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop?

- Aşa o fi, dar am mai îmbătrânit şi eu. Am nevoie de timp şi pentru mine! Uite cum arăt! Dracu’ a mai văzut Făt Frumos cu burtă! Ultima oară când m-am dus să omor un balaur, nici n-am apucat să trag sabia: s-a prăpădit ăla de râs când m-a văzut! Şi mai vreau să stau şi eu mai mult pe lângă castelul omului, cu Ileana Cosânzeana, cu ăia micii! Că mâine-poimâine pleacă de acasă şi ne mai vedem la Surprize-Surprize!

- Dar de chiolhanuri şi barbugeală cu Prâslea şi Greuceanu’ ai vreme! Treaba ta, dar nu te văd bine… Mai pune şi tu mâna şi învaţă ceva, du-te pe la un curs, fă mişcare, termină ce începi…

- Gata, linişte, mi-ajunge! Să nu te mai aud, că-ti crăp capul cu un ciocan! Fă să-mi fie dor de tine!

Mă cam enervează, dar pe undeva are dreptate… Ar cam trebui să mă schimb. Gata, ce e azi, joi? De luni încep! A, da’ nu pot luni, că am iar şedinţă. Poate de miercuri, că e ziua mea norocoasă…

Scris de Ionuţ Popescu, Erisma 16.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (7 Voturi)

În căutarea Frumosului. Drumul meu.

Postat la aprilie 15, 2013 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem

de Miki Gînju

Am studiat vioara șase ani, dar întâlnirea noastră s-a terminat tragic. Izbită, ca din întîmplare, de mașina de gătit Nădlac – numai fontă!, vioara și-a dat obștescul sfârşit în brațele mamei care, până         la urmă, a înțeles.

Însă, în anul III de facultate am cunoscut un grup de studenți la Medicină care cântau în corul Bisericii Lutherane. ”Știi să citești note? Știu! Și       ai vrea să cânți cu noi? De ce nu?” Nu știam că această alegere avea să-mi deslușească        Frumusețea într-o multitudine de sensuri. În arte, dar și în oricare aspect al vieții de zi cu zi.

La Lutherană au loc din timp în timp concerte de muzică vocal-simfonică. Se cântă Bach, Mozart, Haendel. Prima revelație a fost senzația unică cînd vocea ta, propiul “eu”, contribuie la trezirea la viață a unei creații excepționale. E ca și când ai mușca dintr-un măr rumen din grădină. Și în loc să-l înghiți tu pe el, te trezești absorbit de esența lui – unde ești când aromă, când emoție, când sevă, când înveliș gândurilor, când însuși miezul lumii.

Fără a te contopi cu subiectul cunoașterii tale, ceea ce afli e steril, fără substanță, ca un citat scos din context. Abia în momentul în care te scufunzi în lumea lui îi poți pătrunde sensul și îți vei putea găsi raportul just cu el.
A doua revelație a venit la un nivel superior, acela al conștientizării actului de creație.

Am avut șansa să cânt sub bagheta unor dirijori de excepție. Unul dintre ei este Petre Simionescu, care în anii ‘90 dirija corul Bisericii “Domnița Bălașa”. Eram chiar la prima repetiție când l-am auzit spunând, citez aproximativ: “Noi, toţi de aici, ne-am adunat ca să creăm un act artistic. Vă rog să-l priviți ca pe un fum care se ridică spre cer pe tot parcursul cântării noastre. Ca să se înalţe, trebuie să-l îngrijim, fiecare dintre noi, după rolul său din acel moment. Eu, ca dirijor, trebuie să dau intrările și nuanțele potrivite, însă voi va trebui să aveți conștiința de a sufla în foc când puternic, cu forță și curaj pentru a-i da amploare, când retrăgându-vă în planul doi, docili și umili, la dispoziția celor care trebuie să aprindă scânteia. În artă nu e loc de Ego. Dar nici de oameni lipsiți de curajul de a prelua conducerea.”

Creația are loc în solitudine, sau în grup. Motivul pentru care se adună un grup este acela de a con-lucra, și pentru asta rolurile pe care le jucăm în cadrul grupului sunt diferite. Ești când lider, când moderator, când executant, când analist, când creator, pentru ca acel proiect să prindă viață și să iasă “ceva frumos”.

Dar în aceeași măsură con-lucrezi și atunci când creezi de unul singur. Fie în raport cu proriile tale gânduri și emoții pe care trebuie să le dirijezi în mod optim ca să se nască “Ideea”, fie în raport cu cuvintele, obiectele, sunetele, semnele sau imaginile pe care le dorești îngemănate într-o “Creație”.

Creația este despre înlocuirea Ego-ului cu Pasiunea. Și atunci, în orice domeniu, se naște ceva Frumos.
Ultima poveste este despre “a împărtăși”.

În 1992, același Petre Simionescu fonda corala bărbătească “Te Deum Laudamus”, iar eu mă aflam la concertul inaugural, la Ateneu. Ultima piesă, “Rugăciune”, pe versurile lui Mihai Eminescu și muzica lui I.D. Chirescu, încheia concertul. La secțiuna bași erau șase bărbați impunători care trebuiau să atace ultima notă, o “pedală”, la o intensitate a sunetului abia perceptibilă. N-au putut. Cred că fiecare în parte ar fi putut să doboare un taur cu un singur sunet, într-atât de puternice le erau vocile. Atunci dirijorul s-a apropiat de ei, și-a încrucișat palmele în rugăciune și și-a plecat capul. Treptat volumul bașilor a scăzut și s-a contopit cu restul vocilor. Apoi sunetul a început să se evapore ușor, pâna când întreg corul s-a topit în palmele dirijorului. În sală s-a așternut o liniște profundă urmată de un mare suspin venit din public. Când m-am ridicat să aplaud, m-am dezechilibrat. Amețisem, în ultimele minute uitasem să respir …

Vă invit cu multă căldură să ascultați lucrarea “Rugăciune”, este o creație minunată. Însă ascultând-o înregistrată nu veți putea trăi starea pe care am descris-o, pentru că o creație transcende numai când se întâmplă între oameni. Așa că va trebui să mergeți la multe concerte și, poate, la unul dintre ele, o asemenea stare de grație se va naște. Va depinde de știința, pasiunea și înțelepciunea dirijorului, de capacitatea de aservire totală a ansamblului muzical în fața actului artistic și de un public dorit de Frumos.

Am ales să vă vorbesc despre descoperirea frumosului prin muzică, pentru că aceasta a fost poarta mea de intrare în lumea frumuseții. Însă fiecare dintre voi aveți exemplele și experiențele voastre. Unii vă veți gândi la frumusețea unei argumentații, alții la frumusețea unui caracter, a unei inginerii care depășește granițele imaginației, la o anumită vestimentație, la un colț de natură sau la zâmbetul unui copil. Cu toții ne aflam în căutarea Frumosului în fiecare clipă a existenței noastre.

Frumosul nu este o definiție de sertar, el se naște dintr-un fapt de viață. Și este ceea ce place fiecăruia dintre noi, atunci când această plăcere poate fi împărtăşită şi cu ceilalţi.

Dacă vreţi să descoperiţi încă o faţetă a Frumosului vostru personal, vă invităm cu drag la Esteticum.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

“Amor cu năbădăi” la Hobbyceiuri

Postat la august 4, 2011 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Viața după 6, Video

“Am crescut.
Unii spun că mult.
Știm să răspundem la întrebări complicate și să facem față situațiilor de tot felul.
Din când în când ne amintim să ne și jucăm.

Respirăm adânc și gata. Ieșim pe scenă.
Tot noi suntem, oamenii mari și seriosi pe care îi vedeți făcând o sumedenie de lucruri. Ne-am oprit azi, ca altădată, să ne mai luăm o rație de viață.”

Cuvintele acestea, semnate de Mihaela Feodorof – Feo, pentru prieteni și Veta și Ipingescu, după numele de scenă, au întâmpinat publicul spectacolului “Amor cu năbădăi”. Au trecut trei luni de-atunci și ni s-a făcut deja dor de emoțiile din culise și de vânzoleala din cabine.
Cătălina Filip și Lucian Ene, de la TVR 2 ne-au urmărit timp de două zile în spatele scenei.
Atmosfera dinaintea spectacolului și joaca noastră de-a teatrul a fost surprinsă de camera emisiunii Hobbyceiuri aici.

Gabi Tokacs

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (2 Voturi)

Nu te lua prea în serios – Interviu cu Cosmin Alexandru

Postat la iulie 21, 2011 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Video

Acum două săptămâni, Cosmin Alexandru a stat de vorbă cu Cristi Lupșa de la Decât o Revistă despre un subiect care le e drag amândurora: creativitatea. Interviul face parte din proiectul Lobul Creativ al Fundației Friends for Friends și DoR.

Puteți vedea discuția dintre ei aici.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (1 Vot)

Let’s talk/rock in the tower of Babel! :)

Postat la iulie 5, 2010 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Scrise de Erismatici

de Carmen Bahrim

Să vorbesc despre participarea mea în primul proiect muzical al trupei Elumni este cumva simplu, dar totuşi greu de concentrat în cuvinte. Ce înseamnă muzica pentru mine, ce sunt oamenii pentru mine? Întrebările se leagă şi poate de aceea au acelaşi răspuns în sufletul meu.

Muzica o simt precum o forţă primară, întotdeuna prezentă, care dezleagă necunoscutele în claritate, lăsând viaţa să danseze goală de orice confuzie în faţa mea. Emoţie, senzaţie, intensitate, sunt toate acolo, fără însă a se opri la atât. Probabil felul în care simt muzica mi-a dictat sau arătat întotdeauna şi poziţia mea faţă de viaţă şi oameni. Singura arta care nu poate fi ignorată de nimeni are această putere pentru mine. Viaţa mea ar fi, pur şi simplu, incompletă fără muzică.

Trupa Elumni este un proiect în care cu toţii ne-am adus contribuţia, greul aparţinând instrumentiştilor.  A însemnat timp şi efort pentru fiecare detaliu şi fiecare notă. Dar barierele au fost aproape inexistente, nu ne-am impus nici o rigoare sau vreun şablon în atitudini şi miscări. Fiind totul o reinterpretare, a fost loc, ca la actori, să ne construim singuri personajul, să facem loc implicării individuale. Iar în final rezultatul a fost incredibil: apartenenţa la o trupă de muzica. Chiar dacă pentru o singură seară. Sau nu?

Experienţa de a fi pe o scenă, de a fi în faţa unor oameni care aşteaptă să primească muzică a fost neaşteptat de uimitoare, de plină de greutate.  Emoţiile mele nu mai erau doar ale mele, ci se întindeau dincolo, către alţi oameni. Simţind acest dublu sens al muzicii m-am aflat brusc în starea de a înţelege fericirea, diferită de tot ceea ce ştiam, de a fi artist, de a oferi şi de a primi. Iar faptul că muzica formaţiei AC/DC a fost combinată cu cea românească, tradiţională, a adus întreaga modernitate în spaţiul mioritic, aproape de sufletul celor prezenţi.

Am credinţa că nicio emoţie trăită acolo, pe scenă, prin muzică, nu poate fi exagerată prin cuvinte.



Locul II – Trupa noastră: Erisma Elumni

Robert Turcescu – chitară solo – Realizator TV, Realitatea

Dragos Călin – chitara solo – Director general Maersk line

Adi Pop – chitară bas – Business development manager Ecro

Ovidiu Vanghele – baterie, Senior reporter Mediafax

Voce solo: Adi Vascu – KPMG, Director Advisory services

Doru Gînju – National Sales Manager RBC

Voce solo: Cătălin Caia – Indirect Sales Manager Xerox

Backing vocals:

Răzvan Stoenescu, Director general Document

Olimpia Pleşa, Proprietar Opia events

Cip Teleman, Trainer TMI

Alfred Dumitrescu, Director general Lighthouse Marketing

Monica Neumorni – director general Revista Cariere

Carmen Bahrim – CEO Cardif Asigurări

Adriana Iliescu – KPMG, Director Risk Management &Quality

Oana Bornaz – CEO Data Center Solutions

Mădălina Uceanu – Career Advisor, Partener

Gabi Tokacs – Erudio, Manager de program

Coordonator: Miki Ginju, Director executiv Erudio

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.4/5 (7 Voturi)

Cum (nu) s-a terminat Erisma 9

Postat la iunie 21, 2010 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Scrise de Erismatici

de Andrei Pitiş

Mă roagă Miki să scriu despre ceremonia de absolvire a Erismei 9 şi despre petrecerea de sfârşit. Cumva, îmi vine greu. De ce? Haideţi să aflăm împreună.

Cum a început totul? Am auzit despre Erisma cu totul întâmplător. La început m-am gândit: încă un training. Am participat la multe, am şi ţinut câteva.   Ce mi-ar mai putea aduce încă un training? Apoi m-am uitat pe site şi am fost sedus imediat de oamenii care sunt implicaţi în Erisma. Eu nu cred în programe, în metodologii, în teorii pompoase sau în traininguri importate adeseori din alte ţări. Eu cred în oameni. Şi Erisma asta are, o mulţime de oameni minunaţi, dedicaţi, de calitate. Şi nu doar unul-doi. Ci chiar toţi.

Când am început Erisma, ma socoteam destul de pregătit pentru vorbirea în public, care este scopul declarat al acestui program. Chiar mă simţeam un pic intrus, la prima întâlnire, cand toţi îşi doreau să ajungă să vorbească bine în public. Mi-am dat în curând seama că, într-adevăr, vorbeam bine. Dar eram oare într -adevăr eu cel care vorbea? Eu însumi, fără măşti şi artificii? Mai mult decât orice, la Erisma am învăţat cum să fiu eu. Am învăţat că de emoţiile de vorbit în public nu scapi niciodată, însă le poţi folosi pentru a te regăsi şi a fi chiar tu, profund şi autentic în faţa publicului.

Erisma, în sine, a fost o poveste frumoasă, în care am cunoscut Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, balauri şi zmei. Toţi şi-au dat jos măştile şi şi-au permis să fie ei înşişi. Şi aşa ne-am cunoscut în 9 săptămâni cum ne-ar fi trebuit poate ani în mod normal. Şi vorbesc aici şi de cei care ne-au fost profesori, dar mai ales de colegi, oameni minunaţi împreună cu care cu care am trăit lucruri deosebite şi am creat amintiri pe care le vom avea toată viaţa. Şi cum să marcăm finalul Erismei 9 altfel decât cu un final de poveste? Într-un loc minunat, pe malul Mării Negre, la Constanţa.

Ziua a început cu discursurile de final şi înmânarea diplomelor de absolvire şi a insignelor de Erisma Alumni. Toate discursurile au fost din inimă, demonstrând astfel că toţi ne-am regăsit şi am putut vorbi despre noi, atât în faţa colegilor din promoţia noastră, cât şi din alte promoţii. Erisma Alumni este o comunitate de oameni deosebiţi, cum rar se mai găsesc în zilele noastre.

Imediat după asta, ne-am urcat toţi, prinţi şi prinţese, balauri mari şi mici, la bordul unei corăbii de vis, bricul Mircea, unul dintre cele mai vestite nave şcoală, o corabie construită în 1938.

Am navigat prin apele liniştite ale Mării Negre, pe o mare un pic ceţoasă, cu delfini înnotând în paralel cu noi atât la babord cât şi la tribord, spre deliciul tuturor.

De cele mai multe ori în grupuri de câte doi până la patru, delfinii săreau din apă şi înnotau cu aceeaşi viteză cu noi. Din când în când, câte un exemplar mai curajos se apropia pănă la câţiva metri să ne vadă mai de aproape.
Până şi pescăruşii zburau curioşi în jurul catargelor. Ce adunătură pestriţă eram probabil şi pentru delfini, şi pentru pescăruşi! :-)

Seara, toată lumea antică s-a strâns într-un singur loc.

Erau acolo şi Cezar, şi Deceneu, zei, zeiţe, sirene, toţi puşi pe joacă şi şotii.

A fost şi muzică şi dans şi foarte multă căldură, eram ca nişte prieteni foarte vechi, deşi ne cunoşteam doar de căteva săptămâni. Am spus şi bancuri, şi poveşti, şi toţi eram trişti că se terminase. Dar se terminase oare? De ce nu putem continua?

Şi acum putem să ne întoarcem la întrebarea de ce mi-a fost greu să scriu despre sfârşitul Erismei 9. Pentru că nu înţelegeam. Care sfârşit?

Este doar un nou început, în continuarea Erismei 9. Un loc unic unde te întâlneşti cu oameni deosebiţi, şi acesta este un lucru nepreţuit în lumea în care trăim. Un tărâm de poveste, după Erisma 9.
O Erisma nouă!

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)