De pus pe gânduri

Oameni care ne-au influențat destinul

Postat la martie 10, 2014 - In categoria De pus pe gânduri

În mai puțin de două săptămâni începem Erisma 17! Încă o serie de oameni frumoși, povești autentice și discursuri cu impact la public! Până când ne vom putea răsfăța cu scrierile noilor erismatici, vă oferim spre citire discursul Mihaelei Gînju, primit cu mare emoție de liceenii de la Iulia Hasdeu.

Prima poveste.

Andi și Costică erau prieteni din clasa I. Cei mai buni prieteni. Au făcut școala generală împreună, liceul împreună, la facultate erau, din nou, împreună. În primul an de facultate Costică s-a îndrăgostit, iar pe la jumatatea anului era deja hotărât să se însoare.
Le-a dat vestea părinților care au sărit ca arși: „Dar stai, măi băiete, și mai așteaptă doi-trei ani până să te însori, că ești prea tânăr”. Costică a luat-o ca pe un afront personal. De câteva luni bune era la vârsta majoratului și deja se credea vrednic să-și poarte singur de grijă. Până când să-i mai asculte pe părinți? Până când să i se tot spună ce se face și ce nu se face? Lui, un adult! Le va arăta el, lor, părinților, cine are ultimul cuvânt! Așa că a trecut la acțiune și l-a sunat pe Andi: ”Andi, în mâinile tale stă fericirea mea! Vineri la ora 9 dimineața să vii cu prietena ta la Oficiul Stării Civile ca să-mi fiți martori, căci eu, m-am hotărât, mă însor!”

Andi s-a perpelit o săptămână întreagă. Ce să facă? Să-i spună lui Costică că nu e potrivit să te însori la 18 ani nu avea rost. Costică știa, dar nu voia să recunoască. Să meargă la Oficiul Stării Civile și să-i fie martor… altă dandana. În dimineața zilei de vineri, la ora 8, Andi s-a rugat cerurilor să-i trimită o idee inspirată care să-l facă pe Costică să se răzgândească. A pus mâna pe telefon și l-a sunat. La capătul firului i-a răspuns o voce mică, mică de tot, a lui Costică. Și atunci, ca prin farmec, s-a auzit spunându-i: „Auzi, măi Costică, n-ai vrea tu să ieșim la o plimbare cu bicicletele, așa, pe la 10.00?” O liniște grea s-a așternut pe fir pentru mult timp. Într-un târziu a auzit : „Ba da,… mulțumesc.”

A doua poveste.

Era anul 1992, terminasem facultatea și îmi căutam un loc de muncă. Am fost acceptată ca secretară la firma Arexim. În prima zi de lucru, patronul, Adrian, a intrat în biroul meu ca să facem cunoștință. Eram singură, stingheră și destul de speriată de noua aventură de “Om Mare”. Adrian mi-a urat “Bun Venit” în firmă și mi-a făcut următorul instructaj : “Mihaela, cred ca e important să știi ce aștept eu de la tine: să iei decizii.” Am amuțit! Ce decizii să iau eu, o proaspătă absolventă de facultate care nu știa nimic, nici măcar să folosească telefonul fix cu milioane de butoane pentru interioare. Dar el a continuat imperturbabil. ”Mă aștept ca atunci când te confrunți cu o situație nouă, să gândești și să decizi singură cum trebuie rezolvată. S-ar putea ca prima ta decizie sa fie una proastă. Iar eu să pierd bani de pe urma ei, să zicem, 5.000 lei.” Știu și acum ce am gândit. Că am nimerit în firma unui om plecat cu sorcova. Cum adică să piardă 5.000 lei așa, pe o decizie de-a mea, a unui copil? Păi, apartamentul părinților mei făcea, cel mult, 70.000 lei. Iar dacă ar fi trebuit să aduc bani de acasă pentru deciziile mele, mi-aș fi lăsat familia pe drumuri și îndatorată pentru o viață întreagă! Mâna mi s-a încleștat pe poșetă, iar din ochi am identificat scurt și alert obstacolele care mă despărțeau de ușă. Dar Adi a continuat: ”Dacă o să pierd banii ăștia, să știi că nu o să-ți reproșez nimic. Ci, dimpotrivă, am să aștept ca și a doua oară să iei decizii de capul tău. Probabil că a doua decizie va fi, din nou, una proastă și eu o să pierd, să zicem, 7.000 de lei.” Ei bine, asta întrecea orice fantezie! Nu mai aveam nici o clipă de pierdut, trebuia s-o zbughesc de acolo imediat ce mi s-ar fi ivit prilejul! “Dar eu n-am să-ți fac nici un reproș”, a continuat el imperturbabil. Dimpotrivă, o să te încurajez să iei în continuare decizii pe cont propriu. Și , cel mai probabil, a treia decizie va fi una bună și eu am să câștig de pe urma ta, să zicem, 20.000 lei. Și îți spun toate astea pentru că eu cred cu tărie că oamenii sunt buni și își doresc să fie cât mai buni. Și pentru că eu știu, ca antreprenor, că cine nu încearcă, nu greșește. Și cine nu greșește, nu învață. Ce zici, batem palma?” Acesta a fost prima mea “Induction day” și nici o alta nu s-a mai ridicat la înălțimea ei.

Am rămas în firmă, n-am fugit. Nu mi-a fost ușor să învăț lecția responsabilității. Nu mi-a fost deloc ușor să iau decizii singură. Dar Adrian s-a ținut de cuvânt. Nu mi-a făcut nici un reproș când greșeam. Însă mă facea cu ou si cu oțet când “pasam” problemele. “În biroul meu să vii cu soluții, nu cu probleme. Dacă vii cu o soluție, chiar dacă nu e una potrivită, imi dovedești că ai gândit, putem să ne sfătuim, pot să te ajut să ajungi la o rezolvare. Dacă îmi transferi problemele cu care te confrunți e ca și când m-ai fi angajat tu pe mine să-ți rezolv treburile.” Corect, îmi ziceam, dar mi-a luat mai bine de doi ani până să înțeleg și, mai ales, să aplic.

Lecția predată cu consecvență de Adi m-a marcat pentru tot restul vieții. Am învățat o dată pentru totdeauna că treaba mea este să-mi port singură de grijă, dupa mintea mea și sufletul meu. Și sunt absolut sigură că întreg drumul meu personal și profesional a stat și sub semnul acestei lecții învățate la 22 de ani.

V-am spus două povești reale, de viață, ca să pot introduce una dintre temele care va preocupă pe voi, “Oameni care mi-au influențat destinul”, și ca să vă pot spune cum văd eu acest lucru.

Primul cuvânt pe care trebuie să-l definim este “destinul”. Am ales să vă vorbesc despre destin ca viață trăită pe cont propriu, ca sumă a alegerilor personale. Desigur că în viața noastră își poate face loc și hazardul. Intervenția hazardului nu este, neapărat, un lucru rău. El te trezește la viață, te scoate din rutină, te poate ajuta să te cunoști altfel, mai creativ și mai spontan, și poate deschide orizonturi noi. Dar despre el nu știu să vorbesc. Atunci când ne vom întâlni cu el, fiecare dintre noi îi va face față așa cum se va pricepe mai bine. Pentru asta nu ne putem pregăti înainte.

Iar dacă ne întrebăm dacă “oamenii ne influențează destinul”, n-am nici un dubiu când spun că da, oamenii ne pot influența destinul. Așa cum se vede și din povestea celor doi prieteni, Andi și Costică, și așa cum am trăit și eu una dintre lecțiile învățate de la Adi.

Prin urmare, primul meu mesaj către voi este: aveți mare grijă ce oameni alegeți să urmați, sau să țineți aproape de voi, ca prieteni. Asigurați-vă că sunt înțelepți, că sunt buni, că sunt oameni de caracter. Pentru că da, oamenii ne pot influența destinul.

Dar putem noi, oamenii, să ne conducem viața pas cu pas, să fim tot timpul responsabili, să ținem totul sub control?
Cu siguranță, nu. Dar pot să vă spun una dintre poveștile pe care mi le reamintesc atunci când îmi fuge pământul de sub picioare.

Bunicul meu a făcut războiul ani buni în linia întâi. Acasă lăsase o soție și doi copii mici. Pe front a cunoscut un iluzionist. În momentele de respiro, iluzionistul le abătea gândul de la ororile războiului făcându-le demonstrații de “magie”. Ca să mai iasă din amarul vieții de război, bunicul a învățat să facă la rândul lui câteva numere de iluzionism. De fapt, de prestidigitație. Când l-au scos din linia întâi, pentru că era rănit, și a ajuns undeva în spatele frontului, dădea mici reprezentații de iluzionism în satele pe care le străbăteau. Țăranii îl răsplăteau cu făină și cu brânză, pe care bunicul le ambala și le trimitea acasă, la soție și copii. Mama povestește că pachetele primite de la bunicul erau mană cerească pentru ei, care în restul timpului mâncau pâine mucegăită cu ceapă.

* Trusa de iluzionism a bunicului

Pentru mine, povestea bunicului “înarmat “ cu o trusă de iluzionism pe timp de război pentru a asigura supraviețuirea lui și a familiei lui este una pe care mă sprijin atunci când îmi pierd curajul. Pentru că îmi arată că putem să ne ajutăm pe noi înșine chiar și în vremuri deosebit de grele, uneori cu mijloacele cele mai surprinzătoare.

Extrag din ultima poveste al doilea mesaj către voi. Nu doar oamenii ne influențează destinul, ci și poveștile pe care ni le spunem. Prin urmare, fiți foarte atenți ce povești alegeți să vă spuneți atunci când dați de greu, sau când sunteți în impas.
Fiecare dintre noi întâlnim oameni cu povești puternice. Ei pot fi părinți, bunici, profesori, prieteni sau chiar personaje din cărți. Important este să alegem cu grijă modelele care ne ajută să mergem mai departe, să ne împlinim destinul.

Iar ceea ce rezistă în timp sunt: dragostea, bunătatea, demnitatea, puterea de a înfăptui și umorul (nu ironia!).

Închei spunându-vă să aveți încredere în voi și în valorile voastre. Să gândiți cu mintea voastră și să actionați așa cum vă îndeamnă sufletul. Pentru că și eu cred cu tărie că oamenii sunt buni și își doresc să fie cât mai buni. Iar cei buni reușesc.

Mihaela Gînju
Director executiv Erudio

Prin programul său Erisma – Leadership Creativ Erudio propune dezvoltarea abilităților de leadership prin arte teatrale, scriere creativă, autocunoaștere și vorbire în public.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (6 Voturi)

Despre economiști, altfel

Postat la decembrie 9, 2013 - In categoria De pus pe gânduri

Eram la început de mai 2012 când primesc un mesaj pe Facebook de la o fostă colegă de facultate:” Fiți organizează în weekend-ul ce vine o întâlnire a Brigăzii ASE din toate generațiile. M-am gândit să-ți dau de veste în caz că ți-ar plăcea să vii.”

Vestea m-a pus pe jar. Alegerea mea de a face ASE-ul fusese determinată de respectul și dragostea pentru tata, el însuși economist. Dar și de îndemnul profesoarei de franceză din liceu care, dezamăgită că nu am ales să dau la Facultatea de Teatru, îmi șoptise subversiv: “ASE –ul e o alegere bună pentru tine, au cea mai „tare” Brigadă artistică din mediul studențesc.”

Eram un copil dotat pentru muzică și artele spectacolului și de cîțiva ani deja, luasem premii naționale la muzică folk și împreună cu brigada artistică a liceului. Facultatea de Teatru, însă, era departe de mine. Știam despre părinții mei că vor ieși într-un an la pensie, așa ca m-am gândit  să mă pun cât de repede pe picioare și să-mi port cât de curând singură de grijă, ca să le iau o greutate de pe umeri.

Dar șoapta insinuantă a profesoarei de franceză își atinsese scopul – dacă intram la ASE aveam să am o dublă împlinire, atât profesională, cât și sufletească. Și așa s-a scris alegerea mea cu inima-mpăcată de a deveni economistă.

În Brigada ASE am intrat încă din primul an de studenție. Am plonjat într-un grup de tineri creativi, dornici de joc, mustind de talent, pasionați de artă. Unii scriau scenariile – nu puțini-, alții aveau voci de o calitate care depășește cu mult nivelul de amatori în care ne înscriam, alții aveau un real talent actoricesc care făcea ca săli întregi să-i aplaude în picioare. Alții, printre care și eu, eram parte din ansamblul artistic și ne aduceam contribuția conștiincios la cântecele și dansurile de grup.

Alături de ei am trăit momente de mare încărcătură emoțională: frisonul de teamă tulburătoare din spatele cortinei înainte de începerea spectacolelor-concurs;  energia fantastică pe care ne-o dădea întâlnirea cu publicul; spectacolul în sine, în care aveam de atins contra cronometru inima oamenilor din public pentru a ni-i face părtași în actul creator, iar nu doar simpli spectatori. Pentru ca la final, dacă eram norocoși, să primim explozia de aplauze ca pe un potop de ploaie revigorantă de vară, cu rol vindecător și energizant. Și, orice s-ar fi întâmplat, tot acest tumult și toată acestă pasiune ne făcea încă și mai apți pentru creație, mai vii, capabili să mergem încă și mai departe, până la capătul lumii…

În weekend-ul cu pricina aveam un program prestabilit, trebuia să țin un curs. Am declinat invitația cu simț de răspundere și m-am resemnat. Eram mulțumită de alegerea mea rațională și devastată sufletește pentru că mă privam de o reîntâlnire cu pasiunea și cu tinerețea mea. Însă tot vocea mea rațională mă mângâia spunându-mi că ce a fost, a fost, și că cel mai probabil, tinerii aceia pe care nu-i mai văzusem de peste 20 de ani vor fi fiind niște oameni mari și serioși care se întâlnesc o dată pe an, la o șuetă și o bere de reamintire.

Am dus bătălia până în pre-ziua evenimentului când, epuizată de luptă și meticulos perpelită pe jar de reproșurile soțului meu -„Ce e în capul tău? Cum poți să gândești să te lipsești de așa o bucurie?” – am tranșat problema. Ne-am urcat în mașină și am plecat spre Bran, la întilnirea Brigăzii ASE. Cursul putea fi amânat, așa că l-am reprogramat.

Ne-am întâlnit. Cu cei pe care îi știam ne-am regăsit cu caldă și prietenească emoție. Pe cei mai mulți, însă, nu-i știam. Treptat am început să-i descopăr. Numele lor nu-mi spuneau nimic însă pe măsură ce îi descopeream prin porecle, mă luminam la față. În fața mea apăreau „Monștrii Sacrii” , „Legendele” Brigăzii ASE. Erau cei care în anii ‘70 – ‘80 depășiseră nivelul de amatori și aduseseră spectacolul studențesc la nivelul unui Teatru de Revistă, a unui musical. Auzisem ani la rând povești uimitoare despre ei ca textieri, muzicieni și  actori. Performanța lor fusese încununată nu doar de multele premii naționale cîștigate în concursurile studențești, dar și de invitația lui Tudor Vornicu de a realiza un Album Duminical la TVR. Astazi oameni de peste 50 de ani, unii dintre ei chiar în prag de 60, antreprenori de succes, şefi de multinaționale, specialiști în domeniile lor, erau acolo, uniți cu aceleași fire ale unei prietenii vechi și solide care avea la temelie spiritul creator.

N-a durat mult pînă să ne ridicăm de la masă și să ne strângem în jurul pianului. Fiți, coordonatorul și sufletul grupului nostru, și-a luat  locul la comanda trupei și ne-a spus ca o continuare firească a repetițiilor de acum 20 de ani: ”Copii, să vă văd! Atacul este 50% din reușita unui spectacol. Porniți!”. Fetele s-au așezat in linia întâi, băieții, în a doua linie, pianistul a atacat una dintre piesele de referință ale Brigăzii, și a pornit … Spectacolul!

Așezată lateral, am început să cânt, însă după nici câteva acorduri am amuțit pentru că ceea ce se întâmpla sub ochii mei era de-a dreptul miraculos. “Legendele” grupului își adjudecaseră din primul moment inima spectatorilor. Căci deși în fața lor la câțiva metri se afla  zidul alb al restaurantului, pentru ei orizontul era atât de larg încât cuprindea Sala Palatului umplută până la refuz de spectatori. Iar când s-au pornit să cânte și să danseze, energia lor depăsise cu mult granița sălii de spectacol. Îi simțeam trăind pentru a da tot ce aveau mai bun,  „acum ori niciodată!” Erau luminoși, radiau bucurie. Și tot așa, cu fiecare nou moment, cu fiecare cântec, cu fiecare dans.

M-am dat deoparte și am privit întreaga seară cu o admirație fără rest la credința în artă și slujirea ei în modul cel mai înalt, cu pasiune și trăire totală, a unor oameni serioși în toate privințele, dar care fac parte din categoria rară a oamenilor care nu și-au pierdut bucuria de a se juca și de a trăi în prietenie.

Iar dacă, din întâmplare, îi veți auzi pe șefii sau pe colegii voștri spunând că au făcut parte din Brigada ASE, să știți despre ei că în spatele realizărilor profesionale stă mai mult decât competența.

În ei trăiește Pasiunea. Și Prietenia.

Mihaela Gînju
Director executiv Erudio

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.7/5 (3 Voturi)

Livada de poveşti

Postat la august 25, 2010 - In categoria De pus pe gânduri

de Miki Gînju

Bunicul avea un centru de coafură într-o casă veche, unde conversaţia se împletea în cocuri riguroase de nuanţe aprinse, ultimele provenite fie din simţul artistic al bunicului, fie din dozele greşite ale prafurilor de laborator. Indiferent de rezultat, cucoanele plecau vrăjite, pentru că în prăvălie se întâmpla ceva magic. Plutea în aer un amestec de senzualitate, spirit, frumos şi poftă, poftă de viaţă, explozie, vacarm de sentimente, forţă, libertate, crez – era bunicul.
Seara venea acasă, cu un zaţ de diamante în ochii negri, lua chitara şi cânta. Plumbii de peste zi adunaţi în inimă se topeau treptat, pe când lumea întreagă ni se-aşeza roată lin, în culori încântătoare, limpezi şi uşoare. Bunicul era un zmeu domesticit.

Bunica avea nasul ascuţit. La fel era şi la mânie. Nu puteai să-i ieşi din voie, nici n-aveai de ce, dar nici să nu fi îndrăznit! Crescuse doi copii în timp de război, iar pentru mai bine de zece ani ţinuse casa şi masa deschise pentru toate rudele fugite din calea nemţilor, sau a ruşilor. Nimeni nu plecase din casa ei fără un rost pe lume – o meserie, o căsătorie, un copil ridicat pe picioare.
În zilele de sărbătoare întindea mese în curte şi ghirlande de becuri colorate pe sârmele de rufe. Veneau toţi şi petreceau negreşit până la ziuă. Bunica avea aripi pentru fiecare.

Am fost crescută de bunici, într-o casă la curte pe strada Drumul Sării, cu 350 de cuiburi de trandafiri, alei străjuite cu bucsus şi toti pomii fructiferi la care aţi poftit vreodată. Eram copilul adorat, cel mai deştept şi cel mai talentat. Daca se întâmpla să iau o notă mai mică, se mirau pe întrecute şi până la urmă o puneau pe seama sorţii. Nici nu şi-ar fi putut închipui că eu n-aş fi intrat la cea mai bună clasă la liceu, iar mai apoi, “din prima” la facultate. Îmi vorbeau despre bunătate şi despre plăcerea de a da. Ma îndemnau să mă prezint frumos în faţa musafirilor şi să le povestesc, când îmi venea rândul, ce lumi fermecate am mai descoperit în spatele gutuiului. Mă răsfăţau cu dulceţuri, clătite şi sirop de trandafiri. Nu m-au pedepsit niciodată, căci n-aveau de ce. Eram cel mai bun copil din lume.
Scriind această poveste nu pot să nu ma gândesc la lumea în care creşte Ştefan, băiatul meu. Dar şi la noi toţi, adulţi sau copii.
O lume în care greşeala se vânează şi în sezonul interzis, unde lupta se duce cu arme psihologice de trepanaţie în masă, în care binele meu este răul vecinului. O lume cu grădini care rodesc flori din pet-uri şi copaci de mucava. O lume lipsită de răgazuri suspendate de o rază de mai. În care oamenii nu mai vorbesc. Comunică. Nu se mai întâlnesc. Socializează. Nu se mai iubesc. Empatizează. Nu mai cugetă. Decid. O lume din care au dispărut “îndeaproape”, “ altminteri”, “nătâng”, “genune”, “săgalnic” şi “mirabil”. Dar care naşte “oportunităţi”, “provocări”, “target-uri” şi “trend-uri” .
O lume care sună ca o tobă spartă. A gol asurzitor. A frână –nnăbuşită de asfalt. Şi eu mă reped să-i astup urechile lui Ştefan.
Bunicii îmi spuneau câteodată: “Docica, ridică-ţi fruntea, inspiră adânc, zâmbeşte! Clipa! Ea e tot ce ai!
Iar eu, asemenea vouă , copil crescut în livada de poveşti a bunicilor mei, vă întreb:
Noi ce lume lăsăm pe mai departe?

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.9/5 (17 Voturi)