Interviul lunii

Discuția cu Ioana Pârvulescu – ultima parte

Postat la august 17, 2011 - In categoria Interviul lunii

Un interviu pe lună.

Pentru că lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, se mişcă: se poate contracta, sau, dimpotrivă, se poate dilata şi umple. Cu experienţele pe care le trăim, orizonturile pe care le urmărim, dar mai ales cu oamenii pe care alegem să îi ascultăm şi să-i simţim lângă noi.
Pentru că oamenii se pot îmbogăţi din gânduri, experienţe şi sentimente împărtăşite.

Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.
O discuţie pe lună, aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

Acum ceva timp am publicat primele două părți ale unui interviu cu Ioana Pârvulescu, pe care le poţi citi aici și aici.

Te invităm să citeşti şi ultima parte în rândurile de mai jos:

Gabi Tokacs

Ioana Parvulescu

CRED CĂ A VENIT TIMPUL SĂ SCHIMBĂM MIZA, SĂ MIZĂM PE BINE! (3)



G.T. : Care crezi că e ajutorul pe care cineva poate să şi-l ia pentru a crește, a se dezvolta?
I.P. : Pentru mine educaţia, în sensul cel mai deschis şi mai generos al cuvântului. Poate fiindcă în familia mea au fost peste 10 profesori – de la învăţători la profesori universitari, directori de şcoli etc., – şi adaug că un învăţător bun e mult mai important decât un profesor universitar bun – aşadar poate că şi din cauza asta cred mult în educaţie. Şi-n profesorul cu har, cel pe care elevii îl iubesc instinctiv, chiar când se tem de el, eventual. Iar în lipsa unui asemenea om, cărţile, filmele, muzica, arta. Acestea suplinesc totul. Dar orice pasiune, de pildă cea pentru astronomie poate deveni un bun profesor. Educaţia, ca toate valorile pozitive de care vorbeam mai înainte, are şi o conotaţie negativă : e constrângerea, rigiditatea, regula care trebuie călcată. Nu de această educaţie vorbesc, ci de cea generoasă, dăruirea.

G.T. : La Erisma ne înveţi că nici un cuvânt nu e în totalitate creator sau distrugător. Totuşi, care ai spune că sunt cele mai distrugătoare cuvinte? Şi cum le putem păcăli să-şi schimbe năravul – din distrugătoare, sterpe, în creatoare?
I.P. : E un subiect prea mare ca să-l rezolv aici. Cursul lămureşte câte ceva din subiectul ăsta.

G.T.: Atunci te-aş ruga să-mi vorbeşti despre experienţa ta de profesor la ERISMA.
I.P.: Asta o fac cu plăcere. Am venit la Erisma cu destule prejudecăţi despre „oamenii de afaceri” şi, nu-ţi ascund, cu destulă strângere de inimă. Suntem ca în filmul Monster’s Ink. , parcă aşa se numea, în care „monstrul” şi copilul ţipă de spaimă când se zăresc prima oară. Ne temem unii de alţii înainte de a ne cunoaşte. Or, surpriza plăcută a fost să găsesc nişte oameni inteligenţi, receptivi în cel mai înalt grad şi, mai ales, lucrul care a contat cel mai mult, buni, dornici de frumos, de viu, de adevărat. Poate că în viaţa de corporaţie sunt altfel, sunt nevoiţi să fie altfel, asta nu ştiu, dar plecând de aici ei pot schimba lumea, dacă vor. Chiar în cea mai neagră variantă Erisma nu are efecte negative, măcar terapeutică tot e pentru participanţi. Iar în varianta optimistă cred că experienţa lor punctuală se va transmite din aproape în aproape, în cercuri concentrice tot mai mari. Sau în avalanşă, dar nu una distrugătoare, ci una care distruge doar ce e destructiv şi pune în loc ce e bun.

G.T. : Ce părere ai despre felul în care folosim limba română de la o vreme?
I.P. : Groaznică. O chinuim teribil, dar, mai ales, o sărăcim, îi ignorăm puterea şi bogăţiile. Suntem ca unul care are o pivniţă plină cu bunătăţi, dar mănâncă doar mămăligă, fiindcă a pierdut cheia sau nu mai ştie drumul spre depozitul lui.

G.T. : Eu am o listă de lucruri pe care vreau neapărat să le fac. Şi e lungă. Ai putea să-mi spui câteva dintre lucrurile care sunt pe lista ta?
I.P. : Eu sunt ceva mai trecută prin viaţă decât tine, am câţiva ani buni în plus, aşa că lista mea e mult mai scurtă. Vreau să am timp.

G.T. : Toţi trăim într-un ritm foarte accelerat. Avem câteva minute să-l citim puţin pe cel din faţa noastră şi să ne dăm seama dacă vrem să ne continuăm discuţia cu el. Dacă ai fi în situaţia asta, cum sau după ce ai încerca să-l citeşti pe cel din faţa ta?
I.P. : Aici funcţionează intuiţia, la fel ca la cărţi. Nu sunt reţete.

G.T.: Fiecare persoană are în ea ceva ce e cheia tuturor lucrurilor. În poveşti personajele caută ceva-ul ăsta, trec printr-o serie de probe, apoi descoperă că îl aveau în ele tot timpul. La tine ce e lucrul ăsta?
- Nu ştiu, nu l-am găsit.

G.T.: Pun întrebarea asta tuturor oamenilor de la care cred că am de învăţat: primesc din ce în ce mai dese şi mai multe semnale că ne dispar micile fărâme de magie din viaţă, că uităm să ne bucurăm de micile minuni de zi cu zi. Mi se pare că fiecare trăieşte într-o lume a lui, iar ce vedem în jurul nostru câteodată e o intersecţie de nuanţe de cenuşiu, rareori înviorate de pete de culoare. Tu cum reuşeşti să-ţi colorezi lumea ta?
I.P.: Păi vezi, asta e. N-ar trebui să vorbim de lumea mea, a ta, a lor, ci să descoperim că trăim într-o lume căreia fiecare îi adăugăm câte o culoare. E un lucru pe care-l înţelegi târziu: oamenii din jur, şi cei buni, şi cei răi, şi cei proşti, şi cei caraghioşi sunt cei care o colorează. În vremea lui Shakespeare lucrurile erau înţelese mai bine: lumea e o scenă, iar noi, actorii şi spectatorii ei. Nu e nimeni în plus. Mai e, probabil, un mare Spectator nevăzut şi plin de culori.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (5 Voturi)

Discuţia cu Ioana Pârvulescu – partea a 2-a

Postat la iulie 25, 2011 - In categoria Interviul lunii

Un interviu pe lună.

Pentru că lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, se mişcă: se poate contracta, sau, dimpotrivă, se poate dilata şi umple. Cu experienţele pe care le trăim, orizonturile pe care le urmărim, dar mai ales cu oamenii pe care alegem să îi ascultăm şi să-i simţim lângă noi.
Pentru că oamenii se pot îmbogăţi din gânduri, experienţe şi sentimente împărtăşite.

Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.
O discuţie pe lună, aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

Acum ceva timp am publicat o primă parte a unui interviu cu Ioana Pârvulescu, pe care o poţi citi aici.

Te invităm să citeşti şi cea de-a doua parte în rândurile de mai jos:

Gabi Tokacs

Ioana Parvulescu

CRED CĂ A VENIT TIMPUL SĂ SCHIMBĂM MIZA, SĂ MIZĂM PE BINE! (2)


G.T.: Ce e vârsta, de fapt? Cum o determini?
I.P. : În romanul meu, un copil de 8 ani îl întreabă pe un bărbat mai în vârstă dacă el ştie ce e timpul. Şi răspunsul vine scurt : Nu. Orice altă vorbă e de prisos.

G.T. : Te-a lăsat vreodată mască vreo perlă a unui copil?
I. P. : De multe ori, copiii au ceea ce se cheamă în poezie „expresivitate involuntară”. Ei seamănă, într-un fel, cu poeţii, au acces, nu neapărat conştient, controlat, la frumuseţi şi adevăruri care nouă, maturilor, ne scapă.

G.T. : Ce şanse au adulţii să-şi recupereze zâmbetul şi creativitatea?
I.P. : Asta e la îndemână, nu trebuie decât să vrea. Ele sunt acolo. Există în noi şi o contra-cutie a Pandorei, un loc cu tot ce e bine şi bun în noi, iar dacă o deschidem, lumea se umple de frumos. Contemporaneitatea mizează totul pe rău (vezi mass-media), iar eu cred că a venit timpul să schimbăm miza, să punem toţi banii pe bine, să mizăm pe bine.

G.T. : Cărţile îşi aleg cititorii sau cititorii îşi aleg cărţile?
I.P. : Ambele, dar mai ales prima variantă. Încet-încet ajungi să-ţi dai seama că tu alegi o carte, dar dacă ea nu te vrea, degeaba o ţii la căpătâi. Invers însă, când cartea te vrea, atunci nu mai ai obstacole, o citeşti pe nerăsuflate, revii la ea, o ţii lângă tine. Dacă ne-a ales şi cartea, atunci se produce o hibridizare subtilă, în care şi omul se lasă influenţat de carte, dar şi cartea se umple cu suflul omului.

G.T.: Nu mai există magia în lume sau e acolo, dar n-o mai vedem noi?
I.P. : Sigur n-o mai percepem noi. Omenirea a devenit şi ea cam nesimţită, cam vidă, de teamă să nu fie socotită naivă sau sentimentală. Să ai sentimente nu înseamnă să fii sentimental. Să trăieşti cu intensitate nu înseamnă să fii ridicol. Eu cred că şi dacă ar veni Dumnezeu pe pământ, oamenii, în majoritatea lor, ar continua să se poarte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat prea deosebit. Iar alţii ar profita ca să înceapă cu milogeala. Nu ştiu câţi s-ar înfiora.

G.T.: Care e locul tău preferat din Bucureşti?
I.P. : Trecutul şi poveştile fiecărui loc. De pildă cele ale Teatrului Naţional de pe Calea Victoriei sau ale Fântânii Sărindar sau ale redacţiilor de ziare.

G.T.: Crezi că avem Totul în noi şi că ideile, gândurile, cunoştinţele trebuie doar moşite, ca să se nască şi să înceapă să respire?
I.P.: Da, categoric, aşa e.

G.T. : Cât de important e stilul personal? Şi cum l-ai defini pe al tău, în câteva cuvinte?
I.P. : E semnul distinctiv al fiecăruia. Oamenii de calitate au stil. Le style c’est l’homme même aşa trebuie înţeles. Semnul meu distinctiv? Cred că ceilalţi trebuie să-ţi descopere stilul, fiindcă e ceva impudic în a ţi-l defini singur. Problema e că atunci când ţi-l definesc ceilalţi s-ar putea să greşească mult şi să te perceapă aşa cum tu ştii că nu eşti. Uneori îţi dau calităţi, însuşiri bune pe care nu le ai. Şi de-aici o serie de încurcături. Dar, încă o dată, vrei nu vrei, stilul îl ai, e la fel ca amprentele.

G.T. : Ce înseamnă scrisul pentru tine?
I.P. : Încă n-am aflat. E vital, în viaţa asta. Însă, poate o să te mire, îmi pot închipui destul de bine o altă viaţă în care să fac altceva, să nu scriu. M-am gândit de câteva ori să renunţ cu totul la lumea literară şi să fac cu totul altceva.

G.T. : Există vreun secret ca să scrii bine?
I.P. : Să fii plin, adică să trăieşti cu conştiinţa a ceea ce trăieşti. Şi încă ceva, „un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum”.

G.T. : De ce crezi că ne plac poveştile?
I.P. : Plictiseala e un diavol dintre cei mai periculoşi, omoară. Nu apare niciodată în prezenţa poveştilor. Poveştile ţin moartea departe.

G.T. : A propos: în poveşti se fac călătorii iniţiatice. Scopul e întâlnirea cu sine, într-o formă sau alta. Cum vezi, în lumea noastră, demersul ăsta, al (re)întâlnirii cu sine?
I.P. : Şi în poveşti şi în viaţă, cred, nu te poţi întâlni cu tine dacă nu te uiţi bine la alţii, dacă nu-i înţelegi şi pe ei dinăuntru. Aici e obstacolul major. E vorba de un efort de empatie sau, cum se spune, să te pui şi-n pielea celuilalt. Aşa ajungi şi la tine. Oameni mai deştepţi ca mine au observat că există în viaţă o lege a efortului invers. De pildă când încerci să aduni cât mai mult aer în piept ţinându-ţi respiraţia, te sufoci. Or, când te gândeşti cum simt ceilalţi, ajungi la tine.

G.T.: Care sunt probele iniţiatice azi? Pericolele?
I.P. : Inainte spuneam că azi se mizează pe rău, fiindcă există în noi o fascinaţie a răului. Or, pentru mine, pericolul cel mai mare prin care trecem azi e dispreţuirea valorilor pozitive. Orice valoare pozitivă existentă în om e imediat dispreţuită de gura lumii şi răstălmăcită. Dispreţuim happy end-ul şi riscăm să avem parte de sfârşitul celălalt.

(va urma)

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (6 Voturi)

Interviul lunii cu Ioana Pârvulescu

Postat la februarie 10, 2010 - In categoria Interviul lunii

Un interviu pe lună.

Pentru că lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, se mişcă: se poate contracta, sau, dimpotrivă, se poate dilata şi umple. Cu experienţele pe care le trăim, orizonturile pe care le urmărim, dar mai ales cu oamenii pe care alegem să îi ascultăm şi să-i simţim lângă noi.
Pentru că oamenii se pot îmbogăţi din gânduri, experienţe şi sentimente împărtăşite.

Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.
O discuţie pe lună, aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

În această lună, invitata noastră este Ioana Pârvulescu. Îndrăznesc să vă sugerez să vă aşezaţi comod, cu o cană de ceai în faţă. Pentru 10 minute, veţi intra într-o altă lume, o lume frumoasă.

Ca să puteţi citi mai uşor, am împărţit discuţia în mai multe părţi. Mai jos puteţi citi prima parte.

Gabi Tokacs

Ioana Parvulescu

CRED CĂ A VENIT TIMPUL SĂ SCHIMBĂM MIZA, SĂ MIZĂM PE BINE! (1)

Gabriela Tokacs: Dragă Ioana, în loc de introducere, m-am gândit să punem sub lupă un stereotip: aparent scriitorii aparţin unei lumi aparte, iar majoritatea celor cărora ne adresăm acum sunt din lumea afacerilor. Sunt lumile astea două atât de diferite? Şi unde se întâlnesc ele?

Ioana Pârvulescu: Dacă e să găsesc o calitate importantă a scriitorilor este că ei cuprind în cărţile lor toate lumile posibile. Se pot pune în pielea tuturor şi creează universuri cu acces din toate direcţiile. Scriitorii, la fel ca toţi cei din corporaţii, să spunem, sunt, înainte de orice, oameni. Acesta este locul de întâlnire: omul, cu tot ce-l defineşte, bucură, nelinişteşte, chinuie, amăgeşte, susţine.
G.T.: Cum te-ai descrie în 3 cuvinte?
I.P.: Mirată. Mirată. Mirată. O mirare bună, în faţa binelui, una rea, în faţa răului şi una generală, care le cuprinde pe amândouă, în faţa ciudăţeniei de a exista pe lume.
G.T.: Care e/ sunt cartea /cărţile tale de căpătâi?
I.P. : Ele variază, în timp. Dar dintre cele pe care le-aş putea reciti fără să obosesc sunt Shakespeare şi Dostoievski, Bulgakov cu Maestrul şi Margareta, Ciuma lui Camus, Ionesco, orice, apoi, la nesfârşit jurnale şi corespondenţă (aici secolul 19 e privilegiat, fiindcă oamenii aceia şi-au pus geniul în biografic). Mai mult

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.3/5 (19 Voturi)