Leadership

Liderul se-ducător

Postat la ianuarie 8, 2014 - In categoria Leadership

Eram în clasa a opta, în prima zi de şcoală, când am făcut cunoștință cu noul nostru profesor de matematică, domnul Cărbunaru. Ne-a zâmbit și ne-a vorbit cu prietenie, așa că ne-a plăcut din primul moment. Apoi ne-a dat un test de evaluare. Îmi aduc și acum aminte exercițiile: (-)3+4=? Sau, spuneți dacă este adevărat sau fals: 3 mai mic decât 5? Și tot așa, o pagină întreagă.
Eram o clasa bună, dar la matematică eram jalnici. Preț de trei ani avuseserăm o profesoară care nu reușise să ne țină în mână nicicum. Ora de matematică era o distracție generalizată. Umblam prin clasă, vorbeam, ne jucam, iar notele veneau pe masură – eram cu toții aproape corijenți.
Profesorul Cărbunaru a venit după două zile cu rezultatele testelor. O catastrofă! Nici măcar unul dintre noi nu luase mai mult de 5. Nu era nici o surpriză, aşa că ne-am amuzat copios între noi. Dar profesorul a căzut pe gânduri. Ne-a cerut ca de data următoare să avem la noi la ora de matematică plastilină și bețișoare albe (pentru cine își amintește, erau niște ustensile cu care învățam să numărăm în clasele I-II.)
Ne-a luat practic de la zero și a stat pe fiecare principiu matematic în parte pâna când s-a convins că am înțeles. La teste ne dădea numai exerciții lucrate în clasă. Nimic în plus, doar atât, cât să se asigure că fiecare dintre noi și-a însușit fiecare principiu în parte.
La teza trimestrială însă, la cel de-al cincilea exercițiu cu cel mai înalt grad de dificultate, din cele două puncte de rezolvat, „a” și „b”, punctul „a” fusese lucrat în clasă, dar punctul „b” nu. Era pentru prima dată când ne întâlneam cu o cerință nouă, adică cu situația în care trebuia să gândim singuri.
A venit și ziua în care ne-a adus rezultatele tezei, cu mari emoții pentru noi toţi. A pornit în ordine crescătoare. Cea mai mică notă a fost 7.25. Treptat, notele au sărit de 8. În clasa noastră aveam un coleg cu o situație socială dificilă. Avea trei frați mai mici decât el, mama lui era femeie de serviciu, iar tatăl… absent. De regulă nu știa mai nimic la ore, iar într-un an rămăsese chiar repetent. La teza de la matematică a luat 8.50. Când și-a văzut nota pe lucrare, Niță, căci așa îl chema pe colegul nostru, a izbucnit în plâns.
Notele urcau. Ajunseseră la 9. Și gata. Toate tezele fuseseră împărțite între copii, mai puțin a mea. Îmi simțeam inima bătând în piept cu putere. Profesorul m-a chemat la catedră, lângă el. Am ajuns din doi pași și îngrozitor de emoționată am încercat să-i iau lucrarea din mâna ca să-mi văd nota. Dar nu mi-a dat-o, iar nota nu se vedea, pentru că o acoperise cu degetul mare…
Atunci profesorul s-a adresat întregii clase și ne-a spus că așa cum ne-a promis, exercițiile date la teză fuseseră lucrate în clasă, dar că a introdus un sub-punct care să fie o noutate pentru noi. Nu era mare lucru. Trebuia doar să folosim o teoremă învățată ca să rezolvam cerința, atâta doar că tipul acela de cerință nu fusese lucrat în clasă. Și că singurul elev care încercase să rezolve cerința cea nouă fusesem eu. E adevărat că nu reușisem să rezolv subiectul pâna la capăt, dar îl dusesem pâna la jumatate și pentru asta a notat teza mea (toate celelalte exerciții erau rezolvate corect) cu 9.50, adică 10 în catalog.
Acum plângeam și eu, plângea și Niță. Fiecare pentru reușita lui. Niță, pentru că luase cea mai mare notă din viața lui. O notă meritată. Eu, pentru că trăiam pentru prima dată o experiență în care mi se recunoştea meritul de a fi încercat să-mi depășesc limitele.
În trimestrele care au urmat, gradul de dificultate al extemporalelor şi al tezelor a crescut. Subiectele nelucrate în clasă au luat locul, treptat, exercițiilor previzibile. Surprinzător, notele, în loc să scadă, au crescut. Numărul de note de 10 era de 4-5 pe clasă, iar restul plutonului era foarte compact, cea mai mică notă fiind 8. Profesorul ne-a spus că dacă vom avea încredere în el și ne vom da silința, vom trece toți cu bine de admiterea la liceu. Și așa a fost. Toți cei 36 de copii din clasă au intrat la liceu. Fară nici o oră de meditație la matematică. Inclusiv Niță.
———————-
M-am întrebat adesea cum a fost cu putință o astfel de performanță. Ce ne-a putut mobiliza pe toți într-atât încât într-un singur an să putem recupera materia anilor precedenți și să luăm examenul de intrare la liceu. Încă și mai surprinzător, fără meditații la matematică.
Pentru că aici nu este vorba numai de metoda de predare excepțională a profesorului. Și nici pasiunea sau vocația de pedagog nu dau un răspuns complet întrebării. Ceea ce a reușit profesorul Cărbunaru este de o natură mai degrabă misterioasă. Profesorul nostru ne-a sedus în masă. Ne-a luat cu el pe drumul lui, fără drept de apel, și ne-a ridicat pe fiecare în parte pe un piedestal, la înălțime, de unde puteam și ne plăcea să privim lumea încrezători și triumfători. Am avut încredere în cuvântul lui – și ca promisiune și ca drum pedagogic. Iar el a avut încredere necondiționată în noi. Și în el.
Dacă astăzi am vrea sa găsim cheia succesului unui lider pornind de la povestea de mai sus, scheletul radiografiat ar putea arăta aşa: competență, siguranță de sine, cordialitate, setare de obiective clare, orientat spre rezultate, persoană deschisă, constructivă. Într-un cuvânt, un bun Lider. Însă vedem că nicaieri nu respiră acel „ceva” care face scheletul să meargă, să cânte și să danseze. Iar acest „ceva” este încrederea necondiționată dublată de dorința de a ne-o transmite și nouă.
În cartea ”Despre seducție” Gabriel Liiceanu face un excurs asupra seducției din perspectivă istoric-culturală, iar punctul de plecare este chiar proveniența cuvântului seducție care vine din latinescul seduco, „a duce de o parte”, „a trage la o parte”. Domnia sa spune la un moment dat: „se-ducătorul este cel care „îl ia de mână pe cel sedus și îl duce într-o lume pe care cel sedus o așteaptă, dar pe care numai el, seducătorul, e cel care o deschide.” Și că, din păcate pentru mulți dintre noi „cel mai adesea nimeni nu vine să ne se-ducă, să ne ia de mână, să ne scoată de pe drumul mare al vieții și să ne ducă de o parte, de acea parte în care ni se dă șansa să ne regăsim cu viața noastră trăită ca destin, ceea ce înseamnă: trăită pe cont propriu.”

Când am luat cele 50 de sutimi pentru încercarea de a-mi fi depășit limitele, nu știam nici că limitele trebuie depășite și nici că asta este un lucru valoros. Și la fel de inocenți ca mine erau și colegii mei. Dar drumul pe care ne-a condus profesorul a fost exact acela din definiția d-lui Liiceanu: deschiderea unei lumi „aparte”, „ducerea noastră de o parte”. O lume în care ne-a dat șansa să ne întâlnim cu noi înșine, să ne asumăm. O lume a încrederii și a transferului de încredere. Și cred că numai aşa se poate explica în mod complet performanța clasei noastre. Și în general performanța.
Liderii buni sunt cei care au o viziune, dar au și capacitatea de a-i motiva pe oameni să atingă acea viziune. Liderul se-ducător este mai mult decât atât. Este cel care, pe drumul spre împlinirea lui, își face timp să-ţi lumineze și ție calea, să-ți dez-văluiască puteri neștiute și perspective nebănuite. Este cel care, îngrijindu-se de calea și destinul său, te ajută și pe tine să le întâlnești pe ale tale.
Vă mulţumesc, domnule Profesor Cărbunaru, pentru că mi-ați deschis ochii asupra mea!

Mihaela Gînju
Director executiv Erudio

Articolul a apărut în luna noiembrie 2013 în revista Business Woman.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (6 Voturi)

Botezul focului

Postat la noiembrie 22, 2013 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Invitați, Leadership

de Amalia Cioabă (Erisma 16)

Expresia „botezul focului” e veche de când lumea… de când lumea creştină, cel puţin. E consemnată în evanghelia după Matei şi îi e atribuită lui Ioan Botezătorul. De atunci, expresia a circulat prin veacuri, prin tot felul de areale sociale şi culturale şi pe drumul ei s-a îmbrăcat cu sensuri multe. A ajuns şi în cultura populară a zilelor noastre, unde semnifică iniţierea într-un nou rol. Iniţierea văzută ca un botez al focului este un proces scurt şi adesea violent ca intensitate a trăirii, în care iniţiatul se transformă alchimic într-o nouă versiune a propriei fiinţe. O versiune călită şi purificată de „foc”. O versiune mai aproape de esenţă, o versiune adevărată, autentică.

Sunt gândurile de la capătul unei zile în care am trecut printr-un astfel de botez al focului şi în care am simţit că-mi sincronizez emoţiile şi gândurile cu alţi 15 proaspăt iniţiaţi, şi că sensul vorbelor noastre a vibrat îndelung în 100 de minţi curioase şi dornice să afle, să înveţe, să înţeleagă. Să simţi că eşti responsabil pentru 100 de ecouri, 100 de semne de întrebare sau de exclamaţie şi 100 de gânduri într-o minte tânără nu e puţin lucru. Cu siguranţă impresiile zilei în care şi-au ţinut discursurile finale pentru modulul de „Vorbire în public” în faţa unor liceeni vor rămâne mult timp cu cei 16 cursanţi ai programului Erisma.

S-a întâmplat la liceul „Iulia Hasdeu”, într-o zi de vineri care a început cu 16 oameni mari şi serioşi strânşi solidar într-un cerc în faţa sălii în care urmau să-şi ţină discursurile, râzând emoţionaţi şi aruncând priviri furişe către elevii care veneau să îi asculte şi să le evalueze performanţa. Minutele treceau, nerăbdarea creştea şi la fel şi numărul liceenilor care se pregăteau să ocupe scaunele din sala de examen. Prin uşa întredeschisă îi vedeam cum aranjează clasa şi cum, ca nişte gazde minunate, spală podeaua încă o dată înainte să ne invite înăuntru, cum îşi caută apoi locurile cele mai bune şi cum se pregătesc să-şi noteze răspunsurile noastre la marilor lor întrebări. Cu o săptămână în urmă, dl. Liviu Papadima, profesorul modulului de „Vorbire în public” adusese la clasă o listă lungă cu temele propuse pentru discursurile noastre de elevii claselor a XI-a şi a XII-a ai liceului Hasdeu. Impresionaţi de profunzimea şi varietatea dilemelor lor, ne alesesem fiecare un subiect abordabil din perspectiva personală, ne pregătisem discursul timp de o săptămână şi iată-ne în faţa lor, gata să le împărtăşim experienţele noastre de viaţă şi perspectiva matură asupra lucrurilor. De fapt, gata să ne împărtăşim pe noi înşine căci, aşa cum bine înţelesesem din toate modulele Erisma, despre orice ai vorbi, de fapt, vorbeşti întotdeauna despre tine. Vorbitul în public este aşadar un act de curaj, căci este un exerciţiu de autenticitate dintre cele mai provocatoare.

Ştiind toate astea, ne-am luat emoţiile în braţe şi am intrat curajoşi în sala de examen. Am tras la sorţi ordinea susţinerii discursurilor, ne-am dres o ultimă oară vocile şi ne-am întors atenţia către sală. Aproape 100 de perechi de ochi ne priveau curioase, 100 de perechi de urechi erau îndreptate către noi şi 100 de guri făcuseră linişte, pentru a ne auzi. Clipa era a noastră şi trebuia s-o transformăm după chipul şi asemănarea fiecăruia dintre noi, apoi s-o dăruim firesc şi generos tinerilor din faţa noastră.

După o scurtă introducere făcută de dl. profesor Ioniţă, am început. Primul erismatic a vorbit despre importanţa eşecului şi a reuşit să concentreze atenţia sălii pe ideea că eşecul are rostul lui bun şi că aduce experienţă, învăţare şi progres. În câteva minute, liceenii au devenit din curioşi implicaţi şi au ascultat cu interes şi  discursurile ce au urmat, mai ales că acestea au abordat subiecte care îi vizau relaţia cu ei înşişi  şi la care ei încercau să afle un răspuns de la noi: „cum îmi aleg drumul în viaţă?”, „ să fiu eu sau să fiu cum vor ceilalţi?”, „care este cea mai mare provocare din viaţa unui tânăr?”, „încrederea în sine”, „importanţa aspectului fizic în relaţia cu ceilalţi”, „România – to leave or not to leave”. Dincolo de aceste dileme specifice vârstei, liceenii de la Hasdeu au mai vrut să primească de la noi răspunsuri care să îi ajute în relaţia lor cu lumea în care trăim. Le-am răspuns cu argumente personale la teme precum „binele din rău şi răul din bine”, „despre dependenţă” şi „manipularea sexualităţii”, „noi şi tehnologia modernă”, „cum scăpăm de prejudecăţi”sau „modelele promovate de media”, despre „echilibrul dintre viaţa personală şi cea profesională”, despre cum „arta are impact asupra omului” şi cum uneori întâlnim „oameni care ne influenţează destinul”.

Pentru a ne susţine discursurile cursiv şi inspiraţional, pentru a ne transmite mesajul cu impact şi ecou, ne-am folosit toate resursele creative şi abilităţile dezvoltate în timpul programului Erisma: autenticitatea şi firescul împărtăşirii poveştilor personale semnificative, lejeritatea în interacţiune, adaptarea la public şi forţa argumentării. Era important pentru noi să ne împărtăşim poveştile în mod semnificativ cu aceşti tineri veniţi să ne asculte şi să absoarbă ştiinţa noastră într-ale vieţii. De aici şi emoţiile iniţiale, transmise din erismatic în erismatic, la fel cum transmisă de la unul la altul a fost şi însufleţirea şi aşezarea în poveste, pe măsură ce legătura cu sala s-a stabilit şi a devenit tot mai armonioasă. Aşa se face că am reuşit să ne expunem ideile credibil şi persuasiv, să interacţionăm firesc cu tinerii şi să le răspundem inspirat la întrebările de la sfârşitul fiecărui discurs, chiar după aplauze. Fiecare dintre noi a primit feedback din partea întregii săli şi note pentru întreaga prestaţie. Parcurgând ulterior evaluările, am rămas încă o dată impresionaţi de profunzimea şi fineţea în percepţie a unor minţi încă crude, dar cu un potenţial extraordinar.

La final ne-am simţit ca şi cum tocmai trecusem printr-un botez al focului şi ieşisem transformaţi în 16 „mai buni decât eram”, mai conştienţi de ce putem şi de ce avem de oferit lumii. Am înţeles că cel mai preţios dar pe care îl putem oferi suntem noi înşine, cei adevăraţi, poveştile noastre şi mesajul lor. Cei 100 de tineri din faţa noastră ne-au ajutat să înţelegem încă o dată că, lideri sau nu, cartea câştigătoare pe care o putem juca la nesfârşit este autenticitatea. Iar înţelegerea acestui adevăr se numeşte Iniţiere.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.3/5 (6 Voturi)

Se nasc, sau se fac?

Postat la aprilie 27, 2010 - In categoria Leadership

Autor: Adrian Stanciu

Cred că nu am vorbit niciodată în fața unui grup de conducători despre leadership și despre nevoia de lideri fără ca cineva să mă întrebe, dubitativ-sceptic, dacă eu chiar cred că leadershipul se poate învăța. Nu cumva e ceva înnăscut, ceva care ține mai degrabă de artă decât de știință, de talent decât de competență?

Înainte de a răspunde la întrebarea asta, poate că e nevoie să ne punem de acord despre ce vorbim. Nevoia de lideri e una de dată recentă în organizații, poate a ultimilor 20 de ani, iar o bună parte din timpul ăsta am petrecut-o încercând să înțelegem ce mama naibii înseamnă. În accepțiunea mea, și nu doar a mea, firește, leadershipul este, mai presus de orice, despre atracție. Gabriel Liiceanu spunea într-una din conferințele Erudio (în care își susținea, de altfel, și teza că liderii nu se fac, ci se nasc) că noi, românii, nu ar trebui să folosim termenul de lider, pentru că avem unul românesc foarte bun, anume pe acela de conducător. Con-ducătorul, cel care duce pe alții împreună cu el, e de fapt chiar definiția modern acceptată a liderului. Pentru că con-ducerea este, cum spuneam, despre atracție, despre a face pe alții să te urmeze, despre a mobiliza energiile lor interioare și a-i determina să le pună în slujba scopului comun. Mai mult

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 3.1/5 (12 Voturi)