Profil de Erismatic

Jurnal de bancher – de Codruţ Nicolau

Postat la august 19, 2013 - In categoria Profil de Erismatic, Scrise de Erismatici

“Jurnal de bancher pe drumuri” s-a scris datorită cititorilor.

Cititorii (la momentul respectiv prietenii mei) nu ştiau de fapt că ei contribuie la scrierea unei cărţi, după cum nici eu habar n-aveam că plănuiesc să public.
Tot ce ştiam era că în concedii şi în călătoriile mele se întâmplau grămezi de lucruri pe care simţeam nevoia să le împărtăşesc. Unele mai haioase, unele mai profunde, altele pur şi simplu “de povestit”. Blackberry-ul mi-a devenit astfel un fel de confident, care prelua pe nişte taste minuscule degetele mele butucănoase şi reuşea cumva să transforme în fraze frământările şi gândurile ce mi se tot învârteau în cap.
Cum nu aveam cont de Facebook pe atunci, am început să trimit istorioarele pe mail câtorva amici. Unora le-a plăcut şi au trimis mai departe, alţii mi-au spus foarte franc ce le-a plăcut mai putin şi m-au întrebat despre alte lucruri de prin locurile în care eram. Mi-au spus că înteleg ca sunt o fire sensibilă, dar să o las mai moale cu frământările şi să le relatez chestiile simpatice. Mi-au cerut să mă uit mai atent la tovarăşii pe care îi întâlnesc, să îmi ascut simţurile ca la carte, sa miros mai cu toate nările, să ciulesc urechile cum se cuvine şi să caut mai degrabă nebunii care umplu lumea. Fără să vreau şi fără să ştiu, în jurul acestor poveşti s-a născut un micro-public, care s-a implicat si m-a ghidat în acelasi timp. Si care a devenit exigent si al naibii de nerăbdător. Mă transformasem în situaţia un pic hilară de corespondent desemnat. Situaţia risca să scape de sub control, la un moment dat, căci abia ajungeam într-un loc nou şi primeam deja sms că povestea e aşteptată.

Apoi, în martie anul acesta, am fost suficient de nesăbuit să mă înhăitez într-o călătorie cu nişte colegi faţă de care aveam demult serioase rezerve. O mână de băieţi musculoşi, pe care nu e prea bine să-i contrazici, m-au înghesuit între nişte perechi de schiuri bine înfipte în zăpadă, au pus o sticla de pălincă clujeană la mijloc (pe post de martor) şi m-au pus să promit că până în vară voi publica. Au fost şi ceva ameninţări menţionate, recunosc. Cum eu sunt apreciat mai puţin pentru partea intelectuală şi mai mult pentru expresivitatea feţei (ce nu a suferit vătămări), iată-mă în situaţia în care vă propun să citiţi o carte.

Care sper să vă distreze.

Şi să va dea puţin de gândit.

Foarte puţin.

www.jurnaldebancher.ro

www.facebook/jurnaldebancher.ro

Lansarea cărţii va fi la Cărtureşti Verona, în 27 august, ora 19.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

Profil de Erismatic: Marius Perşinaru – partea a 2-a

Postat la iulie 12, 2010 - In categoria Profil de Erismatic

Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.

O discuţie aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

Ca să citeşti mai uşor, am împărţit discuţia în mai multe părţi. Mai jos poţi citi a doua parte. Prima parte o găseşti aici.

Gabi Tokacs

Gabi Tokacs: Care e cel mai ciudat sau riscant lucru pe care l-ai făcut, profesional vorbind?
Marius Perşinaru: Oooh, fac tot timpul. În mod constant fac lucruri care depăşesc barierele competenţelor mele, alea atribuite. În general, întotdeauna am împins barierele competenţelor atribuite mie. Cu toţii le-avem, uite, de exemplu, tu nu te-apuci să faci contabilitate.

G.T.: Eu am terminat limbi străine şi psihologie, nici n-ar fi bine…
M.P.: Imi pare rău…Deci ar trebui să fii ţinută departe de cifre. Cred că mai rău poate să fie numai dacă dna Gînju face contabilitate… :)
Toţi avem barierele noastre. Eu le împing pe ale mele. Nu-mi place să am zone în care să mi se spună: „nu, aici nu intri”.
G.T.: Bine, mie asta mi se pare foarte bine, dar ce părere au cei din jurul tău despre asta?
M.P.: Uite, nu i-am întrebat. Glumesc. Evident că pe unii îi calc pe bătături cu treaba asta şi nu le convine, pe alţii nu, dar după cum ţi-am spus, mie îmi place să-mi placă ceea ce fac, iar dacă mie îmi place, înseamnă că e ok.
DAR, treaba cu barierele e în felul următor: în momentul în care fac ceva, eu răspund de ceea ce am făcut. Trec barierele, dar sunt foarte responsabil de prostiile pe care le fac, dacă le fac. Îmi asum totul. Şi când spun asta, nu mă refer la ce înţelege românul prin asumarea responsabilităţii, adică: „Şefu, dacă greşesc, să mă pedepseşti!”. Nu, că nu-s masochist, n-am apucături de-astea şi mie nu-mi place să greşesc, dar îmi place să fac, aşa că mă asigur pe cât pot că ceea ce fac e bine. Nu mă bag peste job-ul tău, pentru că nu îţi iau raspunderea, dar mă bag în segmentul tău, vreau să înţeleg, vreau să pricep ceea ce faci. Dacă sunt într-un lanţ de producţie, tu eşti înaintea mea şi cineva după mine, eu trebuie să ştiu ce faci tu, ca să ştiu ce-ţi cer, şi la fel mă interesează cel de după mine, pentru că vreau să ştiu ce-i trebuie.
Oamenii nu ştiu să spună ce le trebuie pe limba ta, care dai, nu ştiu să ceară. Ei iţi cer, după care constată că au nevoie de altceva decât ce au căpătat. Ceea ce ai tu de făcut e să înţelegi ce-i trebuie lui şi să-i dai ce-i trebuie.
G.T.: Pe mine m-a marcat foarte tare plecarea lui Adi (Stanciu). Adică m-am bucurat mult pentru el, dar în acelaşi timp m-am întristat. Ştiu foarte mulţi oameni faini şi inteligenţi care se gândesc serios la asta, sau care s-au gândit, iar acum sunt departe. A propos de asta, voiam să te întreb când ai avut aici ultima oară senzaţia că joci într-o piesă de teatru absurd?
M.P.: Păi în fiecare zi când deschid televizorul sau pe drum, în maşină, chiar şi azi, venind aici. Pe tine nu te enervează toţi idioţii ăştia din trafic, care n-au nici o logică ?

G.T.: Evident, dar dincolo de senzaţia generală, mă refeream la lucruri concrete. Uite, de exemplu: acum o lună, intersecţia de pe la Hala Traian, ziua în amiaza mare, un scutec folosit luându-şi zborul de pe geamul unei maşini…
M.P.: E suficient să mergi cu maşina un sfert de oră. E imposibil să nu apară ceva care să nu te şocheze si e imposibil să nu vezi pe cineva aruncând o mizerie pe stradă. Exemplul dat de tine e extrem, e de-a dreptul grotesc, dar altfel nu contează că e un pachet de ţigări, o hârtie sau un pet, se numeşte tot că arunci mizerii pe jos. Trăim asta în continuu, noi trăim într-un teatru grotesc…

G.T.: Auzi, dar, vâzând şi simţind lucrurile aşa şi fiind conştient de toate, tu cum reuşeşti să îţi păstrezi atitudinea asta pozitivă şi tonică?
M.P.: Felul în care te exteriorizezi e una, ce trăieşti tu e altceva…
Foarte probabil o să plecăm şi noi în curând, am lăsat-o pe fii-mea să termine a opta. Au trecut 20 de ani care pentru noi au însemnat mult mai mult decât au însemnat pentru tine, că tu erai în clasa întâi la revolutie. Noi acum 20 de ani lucram. 20 am avut speranţe şi dorinţe şi nu ştiu dacă am făcut tot ceea ce-am fi putut, poate da, poate nu… În 20 de ani nu s-a schimbat în bine mediul, mentalitatea majorităţii de care te tot loveşti. Mă simt depăşit de situaţie.
Şi mă gândesc că am şi eu o vârstă. Deci dacă au trecut 20 de ani şi nu s-a întâmplat mai nimic bun…, şi nu mă refer la faptul că acum avem mall-uri şi Starbuck’s, mă refer la lipsa de logică, de bun simţ sau de cultură la un nivel minim.
Uitându-te la sistemul de valori pe care îl vedem acum la televizor: Becali, Vadim, Borcea, ei fac lucrurile pe care oamenii din ziua de azi le valorizează.
G.T.: Nu cred! Refuz să cred!
M.P.: De ce, ei sunt modelele, şi dacă nu sunt ei, atunci este Adi copilul minune, sau alţii din politică, de care nu vreau să vorbesc, pentru ca sunt mediatizaţi foarte puternic. Astea sunt valorile din ziua de azi. Pentru majoritatea, valoare nu e Pleşu, nu e Patapievici sau Paler. Sunt foarte puţini care se bucură că vine Neagu Djuvara la Erudio şi discută despre civilizaţia occidentală decadentă.

G.T.: Bine, dar de când e lumea, pleava sau prostimea sau zi-i cum vrei, a fost majoritară. Nu înseamnă că dacă cei despre care spuneai mai sus sunt reperele majorităţii, ele sunt şi corecte sau valoroase.
M.P.: Pleava sau prostimea e majoritară şi în Norvegia, dar prostimea lor nu se compară cu prostimea noastră. Parcă nu e aşa agresivă…
E logic că elitele niciodată n-or să fie majoritare, că n-ar mai fi elite.
Problema de fapt e că prăpastia dintre sistemul de valori al majorităţii şi sistemul meu de valori e aşa de mare… Şi nu văd o tendinţă pozitivă. În momentul ăsta valorile sunt alea promovate şi nu e suficient de multă promovare pentru ceilalţi.
E cam aşa: există o mare masă de animăluţe în România încă neformate. Lor acum li se pun nişte modele în faţă. Din păcate, modelele alea nu mă reprezintă pe mine.

G.T.: Legat de modele, fără să te gândeşti prea mult, care ar fi primii 2-3 oameni care te-au influenţat foarte mult?
M.P.: Măi, sunt foarte puţini…Mă gândesc acum la modele, iar un model trebuie să fie ceva deosebit, cineva de la care să înveţi, sau cineva care să se potrivească cu stilul tău…În afară de Adi (Stanciu), nu prea am, pentru că la momentul ăla, când a început business-ul în România, habar n-aveam nici ce-i ăla management. Am deschis ochii împreună cu el. Adi e un foarte bun teoretician, citea foarte mult, şi din când în când, cu charisma lui, pe care o ştii, mai transmitea ceva şi către tine, un lob liftat, vorba lui, şi dacă erai pe-acolo, să prinzi- prindeai, dacă nu – nu.
Am mai avut un şef rus pentru vreo 3 ani şi ceva, cu care am avut mare noroc, pentru că avea nişte principii foarte sănătoase care se şi potriveau cu stilul meu, în sensul că nu venea să-mi spună ce-am de făcut- mă enervau cei care făceau aşa. Dă-mi nişte obiective, stabilim împreună cum le măsurăm, cu ce periodicitate, le agreăm, şi după aia mă laşi în pace. Nu vii tot timpul să mă întrebi: dar ce faci, cum faci, pe unde eşti?
Lumea în general face micromanagement, asta e clar: vine peste tine şi te tot bârâie la cap, să te verifice, pentru că n-au încredere. Eu aşa o văd, ca lipsă de încredere.
Iar rusul exact asta n-a făcut. Ne vedeam la începutul anului, stabileam strategia de business, momentele în care măsuram, ce măsuram, şi ne vedeam o dată pe trimestru. Mi-a plăcut grozav perioada aia, pentru că m-am dezvoltat atunci cel mai mult, a trebuit să mă descurc. Dar asta pentru că aşa mi se potriveşte mie, nu înseamnă că toată lumea trebuie să fie aşa… stilul meu e „domne, lasă-mă să fac!”. Îmi spui ce-am de făcut, nu cum, îmi spui ce vrei, la ce vrei s-ajung, dacă ştii – dacă nu, întreabă-mă, că-ţi spun eu părerea mea, şi după aia mă laşi în pace, nu mă bârâi la cap, nu vreau să mă înveţi. Eu nu învăţ aşa, eu învăţ făcând, nu învăţ citind din cărţi de leadership cum se face. Teoria n-o cunosc, deşi citesc, îmi plac ideile noi, dar nu-mi place să învăţ citind, îmi place să aplic.
De la ei doi am rămas cu cel mai mult. Dar or mai fi fost şi alţii…

G.T.: Mă gândeam acum, legat de stiluri, că tu şi cu Adi sunteţi aparent stiluri atât de diferite, sunteţi mai degrabă complementari decât asemănători.
M.P.: Aşa şi e! Adi relaţionează greu cu oamenii. Dar într-o relaţie de business cum aveam noi, în care el era GM-ul organizaţiei, iar eu mă ocupam la un anumit nivel de business, el nu voia să vină peste mine zilnic. Îmi dăduse o bucată de business, mi-a zis să mă ocup de ea, eu am zis „bine”şi de-aia ne-am înţeles. El nu se-amesteca peste mine, că nu voia, iar eu m-am bucurat că nu se-amesteca şi că mă lasă în pace. Pot exista relaţionări bune şi la indivizi de genul ăsta, pentru că vedeam rolul nostru în acelaşi fel, adică obiectivele pentru care relaţionam noi erau aceleaşi.

G.T.: Şi ei doi, Adi Stanciu şi rusul, ce aveau în comun?
M.P.: Modul de a vedea business-ul. Şi sunt nişte oameni foarte inteligenţi, care au simţit nevoia să se înconjoare de oameni care să facă treabă, mai degrabă decât să se înconjoare de oameni pe care să-i conducă. E o diferenţă.
G.T.: Înţelepţi oameni, din câte ştiu, de obicei la noi se practică altfel…
M.P.: Da, pentru că e mai simplu să-ţi iei oameni pe care să-i conduci. Sunt mai uşor de manevrat, probabil că te şi ridică mai tare în slăvi, te mai şi pupă în fund, tu te simţi mai bine, sunt mai puţine şanse să-ţi ia locul… Mi-e şi foarte greu să mi-l imaginez pe Adi fiindu-i frică de cineva, că-i ia locul…Aiurea!

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

Profil de Erismatic: Marius Perşinaru

Postat la mai 4, 2010 - In categoria Profil de Erismatic

Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.
O discuţie pe lună, aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

Ca să citeşti mai uşor, am împărţit discuţia în mai multe părţi. Mai jos poţi citi prima parte.
Gabi Tokacs

Gabi Tokacs: Cine eşti?
Marius Perşinaru: Marius

G.T: Evident… :)
G.T.: Ce faci în viaţa de zi cu zi?
M. P: La lucru? Nu este foarte clar, şi poate că asta îmi şi place, îmi construiesc singur responsabilităţile. Mă ocup de ţările emergente din zona de est: am Europa Centrală şi de Est, Africa, India, Orientul Mijlociu, Rusia şi toţi sateliţii de pe lângă ele.

G.T.: Şi tu te duci tot timpul pe-acolo?
M. P.: Nu neapărat, nici n-avem birouri peste tot. Merg pe unde avem sediile principale: în Rusia, şi cu asta acopăr o grămadă, în India, în Africa de Sud, in Dubai, dar pentru restul mă duc în Aglia unde au sediile mai multe regiuni.

G.T.: Dacă nu ştii exact ce trebuie să faci, dar orice faci e bine, e perfect!
M. P.: Da, ştii cum e? În general, într-o corporaţie, dacă ai rezultate bune, însemnă că faci bine ce faci. Dacă rezultatele măsurate în dolari, profit, cifră de afaceri, sunt ok…

G.T.: Şi ăsta e singurul criteriu?
M. P.: În general, aşa e peste tot, Gabi, aşa sunt toate corporaţiile, dacă tu-mi arăţi una care măsoară altceva, eu o mănânc.
Nu, pe bune, în general spun că este cel mai important criteriu- corporaţiile sunt foarte eficiente, că de-aia au fost inventate. Problema e scopul, obiectivul în timp. Iarăsi- în general, corporaţiile lucrează pe termen foarte scurt şi fac bani.

G.T.: Adică totul trebuie să fie ieri…
M.P.:Exact: Acum – luna asta, trimestrul ăsta, anul ăsta. La anul deja e altă chestie, şi am văzut mulţi pentru care nu mai contează. Pe când tu, dacă eşti antreprenor, tu ai o familie, vrei să ştii ce-o să dai de mâncare la copii peste 20 de ani, îţi construieşti un business.
Corporaţiile nu fac asta, ele discută pe trimestru, eventual pe an. De ce? C-aşa se raportează pe Wall-Street, la bursă se raportează trimestrial. Mie nu-mi place de corporaţii în general, pentru că înregimentează oamenii, dar au şi avantaje. Şi e o experienţă pe care îţi doresc s-o ai la un moment dat, nu poţi să nu treci prin asta.

Sigur că pe unii îi schimbă, şi asta a propos de Erudio: pe mulţi îi schimbă lucrul într-o corporaţie; de-aia, dacă vrei, am văzut eu rostul lui Erudio, pentru că lucrul într-o corporaţie te poate usca. Am văzut foarte mulţi oameni discutând, şi dintre colegii de la Erisma, despre cum lucrul într-o corporaţie e nasol şi te dezumanizează. Măi, e fals! Te face aşa pentru că vrei tu să devii aşa. Pe mine nu m-a dezumanizat, şi nu poate nimeni să spună: „Domne, pentru că erai GM!”. N-am fost GM toată viaţa! Lucrez de 12 ani în sistemul corporatist, dar nu i-am lăsat să mă calce în picioare, adică dacă erau lucruri care nu-mi plăceau, mă luptam împotriva lor, nu le acceptam şi cu asta, basta. Ce-or să facă, în fond, or să mă dea afară? N-or să mă dea afară dacă sunt bun si stiu ce fac.
Luptam împotriva chestiilor proaste şi le alegeam pe alea bune şi nicioadată n-am acceptat să mă prostească, să mă înregimenteze, să ajung un roboţel. Întotdeauna m-am luptat.

G.T.:Dar de ce crezi că lumea nu se luptă, se lasă?
M. P.:Nu e asta, că nu se luptă. Părerea mea, şi-o să sune cinic, dar cred că oamenii sunt foarte profitori. Şi ei, ca şi corporaţiile – că a propos, corporaţia nu e un robot, e un grup de oameni – umblă după rezultate pe termen scurt. Or, în corporaţii, poţi să creşti mult, poţi să ai beneficii din ce în ce mai mari, venituri, maşină, telefoane, mai ştiu eu ce. Şi le ai mult mai repede, ca timp, şi mult mai uşor – din nu ştiu ce puncte de vedere, că e discutabil – decât dacă ai avea business-ul tău.
În al doilea rând, să ai un business al tău… măi, e greu! Şi e riscant, şi nu toţi au o viziune; antreprenorul e întotdeauna un vizionar: are ideea, ştie cum s-o facă şi-i dă bătaie. Acum, c-o să facă bine sau prost, depinde şi de cât de deştept e, dar asta e altceva. Corporatistul care nu e antreprenor, zice aşa: „eu lucrez pentru alţii. Eu am în spatele meu unul care-şi bate capul cu viziunea, unul care-şi bate capul cu drumul etc, eu fac ce mi se spune”. Mulţi care gândesc aşa merg pe minima rezistenţă.

G.T.: Cum se face atunci că eu am multe cunoştinţe sau prieteni care lucrează în corporaţii şi sunt foarte frustraţi, deşi nu merg pe minima rezistenţă?
M.P.:Aşa o fi, tu îţi ştii cunoştinţele sau prietenii. Nu ştiu dacă chiar au frustrări pe tema asta, sau doar se plâng. Te-ai întrebat de ce stau acolo? Eu am cunoscut mult mai mulţi care sunt mulţumiţi. Viaţa lor e axată pe corporaţie, au ţinte de carieră. Eu, de exemplu, nu mi-am planificat nimic, mi s-au întâmplat lucruri. Asta pentru că întotdeauna mi-am pus problema ca ceea ce fac eu să-mi placă şi să fac bine. Dacă asta nu funcţiona… mi s-a întâmplat asta o singură dată. Am rezistat 3 luni, după care am plecat, că simţeam că înnebunesc.

G.T.: Dar nu e un pic utopic asta, să spui că faci numai ce-ţi place?
M.P.: Stai, că eu n-am zis asta. Am zis că ceea ce faci, trebuie să-ţi placă. Şi-ţi mai trebuie şi-un dram de noroc. Fără noroc pe lumea asta, nu poţi să trăieşti, mie asta mi-e clar.
Dar ceea ce faci, măi, trebuie să-ţi placă, înţelegi…?
Am văzut la viaţa mea atâţia indivizi frustraţi, că te uiţi la mutra lor şi vezi că-şi târâie zilele de pe azi pe mâine, dar cine te forţează? Cine te-mpinge? Nu-mi spune că nu-ţi găseşti de lucru…Nu-i adevărat! E pentru că aşa vor. Faptul că nu se chinuie să-şi găsească altceva e mai important decât disconfortul dat de un mediu sau o activitate care nu-ţi place. Tu alegi. In momentul ăla ai în balanţă: aici vin şi fac zilnic un rahat: mă enervez în fiecare zi, nu-mi plac colegii, nu-mi place job-ul, nu-mi place clădirea, nu-mi place nimic, şi-n partea cealaltă e: Da, dar dacă nu găsesc altceva?

G.T.: Ei, ştii cum e cu teama de schimbare…
M.P.: Da, dar cred că la noi e altceva…Există în folclorul poporului român o grămadă de pilde. Măi, sunt foarte adevărate. Ia Mioriţa şi analizeaz-o. E aşa de actuală! Vine oaia şi zice: „Mă, ai grijă că te omoară ăia, că i-am auzit eu”. Şi el zice: „Dacă cumva se-ntâmplă, du-te spune-i lui mama că mă însor şi cade o stea…”. Eu nu înţeleg… ştii că îţi va fi rău şi tu numeri stelele..
De-aia zic că cel mai important e să faci ce-ţi place. Dacă nu-ţi place, las-o baltă, schimba păşunea! Când m-am apucat de logistică, habar n-aveam ce-i aia. M-am dus la interviu cu Adi Stanciu la Arexim (duminică dimineaţă m-a chemat la interviu): „Ştii engleză?”. „Da!” „Bine!”

G.T.: Cum? Atât?
M. P.: Da! Acum, serios: ce se-ntâmpla la Arexim era că toţi eram concentraţi pe ideea de a construi învăţând şi făcându-i pe ceilalţi să înveţe. Spiritul la noi era: „te ocupi!”. Nu ştia nimeni să-ţi spună ce să faci, că de unde să ştie altcineva ce faci tu?! Toţi învăţam, iar ei doi, Adi şi Tinel, s-au orientat să-şi adune pe lângă ei oameni care aveau capacitatea de a învăţa.

G.T.: Până la urmă, nu asta e cel mai important?
M. P.: Ba da, dar foarte mulţi caută să angajeze oameni loiali. Partea proastă e că mulţi nu râcâie să vadă, sub suprafaţă, de fapt ce oameni le trebuie.

G.T.: Dar pentru tine, înainte, când căutai un om, cum trebuia să fie, ca să-ţi placă şi să vrei să-l angajezi?
M.P.: Mă interesa cel mai tare să văd că e în stare să înveţe, să văd că e în stare să facă lucruri noi. Fără să vină să mă întrebe mereu:”Şefu, da aici cum fac?”. Deci, prima caracteristică e asta: să aibă potenţialul de a învăţa. După aia, trebuie să se pupe cu cultura organizaţiei în care îl arunci. Noi ne-am evaluat-o oficial şi foarte formal în 2005-2006 cu metodele lui Adi şi am zis aşa: că oamenii care sunt acum vor atâta albastru, atâta roşu, atâta verde (ştii cum arată circumplexul…), după care, oricine intra în echipa de leadership, trebuia să fie aşa. Iar cel care se apropia cel mai mult de combinaţia pe care oamenii din organizaţie au considerat-o ideală, acela avea şansele cele mai mari să fie angajat.
Pentru că cei care erau angajaţi trebuia să tragă, nu să fie traşi. Iar ce are de făcut organizaţia, e să-si facă membrii să se poarte aşa cum declară. Iar o chestie la români, bine, e şi la alţii, dar la noi am văzut-o foarte puternic: e mişto să se schimbe lumea, dar ceilalţi – nu eu, pentru că eu sunt ok. Atâta doar, că e mai simplu să te schimbi pe tine decât să-i schimbi pe toţi ceilalţi, fir-ar să fie..

(sfârşitul primei părţi – va urma)

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 2.6/5 (5 Voturi)