Scrise de Erismatici
“Libertate”
Postat la februarie 21, 2012 - In categoria Scrise de Erismatici, Viața după 6
Pare că Franzen şi-a propus să sape în toate problemele posibile ale unei vieţi.
Relaţia părinte-copii, cu nuanţele mamei şi ale tatălui în raport cu fiul-fiica. Influenţele copilăriei şi ale adolescenţei în simptomele adultului în căutare de sens. Relaţia de cuplu, cu toate bucuriile şi crizele, cu infidelităţile dorite şi neînfăptuite, cu frânturile extatice ale adulterului, cu fantasmele şi psihoza aşteptărilor neîndeplinite.
Pasiunile dintre înamoraţi cu vârste semnificativ diferite şi marasmul moral-senzual-deprimant-responsabil al omului care nu poate alege din toate rolurile aflate la dispoziţie, în ciuda libertăţii şi din cauza libertăţii, în permanentă căutare fără rezultat a unui canon care să îi spună cum naiba e bine să trăiască.
Despre prietenie şi trădare, spirit competitiv şi decizii luate de genele dominante, în locul nostru, despre religie şi capcane, despre iubirea idolatră la limita patologicului, despre revolta adolescentului şi a adultului cu sânge de copil, despre “furia omului cumsecade” îmbăiat în responsabilitate, despre alegeri greşite şi, din nou, despre libertate, ca o mare fentă, păcăleala universală de pasăre în zbor, visător ascunsă în tufişuri.
Despre mai toate temele sociale la modă acum sau cine ştie când, de la ecologie şi suprapopulare, până la rasism şi înlănţuirea rural-cuminte-urban-acaparator, toate din perspectiva libertăţii de afiliere, cu tot desuetul sau solemnul aferente. Despre valori schimbătoare şi compromisuri, despre corupţie publică sau interioară, despre cruzime naturală, înţeleasă sau nu, despre o sclavie autoimpusă ca antonim al libertăţii, eliberatoare doar când încetează irosirea unei vieţi în care încetezi să trăieşti altfel decât eşti.
Despre libertatea care te trişează şi-ti distruge rânduirea normală a sinapselor, despre neputinţă, disperare şi deprimare, cu toate fazele ei, despre libertatea dorită în absenţă, dar care, până la urmă, ne face idiot de nefericiţi, despre încorsetare şi greutatea asumării unei alegeri.
Că Franzen e un scriitor fabulos e neîndoielnic, dar cartea de faţă este aproape nedrept de frumoasă, în armonia şi profunzimea cu care se joacă cu fiecare detaliu, fără a altera destinul ansamblului.
O carte miracol.
Un miracol al libertăţii ca povară, dar şi ca izbăvire. Sau nu?
Codruţ Nicolau este absolvent Erisma 2.
Interviu cu Ştefan Caraman (Kaos Moon), autorul romanului “Scrisori către Rita”
Postat la iulie 27, 2011 - In categoria Scrise de Erismatici
A doua parte
Puteți citi prima parte aici.
CB: Scrisul tău e ca o muzică pe care abia aştepţi să o descoperi, să o asculţi până la capăt. Este de asemenea de o prospeţime incredibilă, este un scris foarte uşor de citit, iar figurile de stil și metaforele, trimiterile, sunt un desfăt. Curg la fiecare pagină. Cât din acestea sunt rod al unui talent pur și cât este căutare, muncă asiduă, tehnica scrisului?
SC: Băi nu ştiu. Ceea ce pentru tine e un desfăt, pentru o alta persoană poate să fie un ştift. Ceea ce ţie ți se pare proaspăt, altuia i se poate părea plictisitor. Am primit și acest tip de feedback, iar eu ţin cont de feedback. Dar să ne jucăm și să presupunem că tu ai dreptate și vrei să cunoşti proporţiile.
Fără îndoială că, la fel ca în oricare artă, și scrisul presupune o doză de creativitate. Eu mă feresc de cuvântul “talent”, mi se pare limitativ. A fi creativ mi se pare mult mai apropiat de ceea ce înseamnă arta și artiştii. Aşadar, este foarte posibil să fiu un ins creativ. Apoi, îmi place că ai introdus în ecuaţia asta cuvântul “căutare”. În business i se spune “research”, după cum ştii.
Cred că atitudinea corectă a unui ins creativ este aceea de explorator. Nu-ți ajută cu nimic să ai idei, dacă nu eşti o persoană curioasă, capabilă să călătorească dincolo de ele sau înaintea lor. A căuta în tine, în ceilalţi, în tâlcul lucrurilor care ți se întâmplă, în natură, în abisuri… da, e important. Munca asiduă și tehnica scrisului… Acestea sunt, cred, doar nişte deprinderi. Iar deprinderile se capătă. Au importanța lor, dar e una limitată.
CB: Ştefan, îţi cauţi subiectele? Sau pur și simplu ai câteva idei și de aici începi să construieşti? Este dificil să creezi o lume complet nouă, personaje credibile? Este „demanding” să scrii?
SC: Nu, nu mi-am căutat niciodată subiectele. Iar când am făcut-o (mai ales când primeam comenzi din zona dramaturgiei), am dat greş. În general, cred că poveştile pe care le spun mă căuta pe mine. Nic Labiș, de pildă, a apărut din nimic. Nu aveam nimic în cap în ce-l priveşte. Nu dezvoltasem un sinopsis sau o strategie de a duce cartea asta la bun sfârşit… pur și simplu s-a acumulat, apoi s-a scris singură, pe un blog anonim, care acum e mort. Mie nu mi-a trebuit decât s-o înşir. Sau s-o deşir.
Nu e dificil să creezi o lume complet nouă, câtă vreme ea e acolo cumva, în tine. Cine spune că se căzneşte scriind (sau pictând, sau compunând) fie minte, nu e creativ ci doar ambiţios. Sau interesat. Sau parvenit. A construi o lume cu personaje credibile e mai degrabă fascinant.
Dacă e ceva cu adevărat dificil, acela e momentul când termini. E îngrozitor. Pe mine finalul cărţii m-a lăsat abandonat, lipsit de orice busolă. Încă mă caut acum, dar mă simt atât de golit încât am sentimentul că „SCRISORI CĂTRE RITA” a fost mai degrabă un testament artistic decât un roman. Dar aşa m-am simţit de fiecare dată, apoi mi-am revenit. Sper să-mi iasă si de data asta.
CB: Ştefan, eşti un om cu multe valenţe: scrii teatru, poezie, faci critică de teatru ca membru în jurii de festivaluri de teatru internaţional, acum ai scris un roman, lucrezi în business și ai succes. Cum anume se împacă artistul care simte, scrie, cu omul pragmatic, care gândeşte si acţionează? Există un dialog conflictual în tine?
SC: Fac o singură remarcă – nu sunt critic de teatru și m-a ferit Dumnezeu să am atâta frustrare încât să îmi proiectez lipsa de calitate creativă judecând surplusul altora. Sunt destui ăştia, spaţiul public e plin de pozele lor. Merg în jurii doar în calitate de scriitor și de a evalua spectacole de teatru mai bune decât alte spectacole de teatru. Atât.
Acuma, revenind la “plurivalența” asta pe care mi-o descoperi… atâta vreme cât pot să le fac, nu e nimic special. Ştii? Odată la un interviu pentru un job de business, cineva care ştia că scriu m-a întrebat cam acelaşi lucru: cum pot împăca scrisul cu job-ul de business și, mai ales, cum pot aloca resursa mea timp pentru amândouă. Am răspuns aşa: nu e o problemă de timp, ci doar una de energie. Pe atunci le aveam pentru ambele. Observ că se păstrează.
Desigur că există un dialog conflictual în mine, dacă nu cumva chiar un ansamblu polifonic de astfel de dialoguri. Dar dă-mi voie să-ți spun că nu mi se pare nimic senzaţional în asta, probabil că este o caracteristică a speciei, pană la urmă. Îmi place o maximă pe care am scris-o undeva într-o piesă de-a mea de teatru – sunt o fiinţă vie, sunt o problemă. E o lege a ceea ce înseamnă umanitate, cred.
CB: Am citit într-un interviu cu tine despre convingerea ta că nu există suflete frumoase, doar problematice. Eu personal cred că exista suflete frumoase și cred în omul cu bolta înstelată deasupra și conştiinţa morală în sine….
SC: Să fie cum spui tu 
CB: Pascal Bruckner spunea că nu există nimic între noi și fericire, decât voinţa noastră de a o… apuca! Că depresia este boala lumii contemporane datorită presiunii sociale din a îţi face din fericire un obiectiv. Obiectiv pe care oamenii îl caută cu disperare și sfârşesc prin a se prăbuşi în sine. Nic Labiș nu este un om fericit și nici nu are pretenţia să ajungă vreodată să fie… Ce părere ai despre fericire, Ştefan? Este fericirea doar “a moment of grace”?
SC: Cred că Bruckner are dreptate cu goana asta după a fi fericit, și mai ales după anumite “modele” de a fi fericit. A ajuns un soi de valoare socială, se dezvoltă terapii și medicaţii, se face consiliere în acest sens. Fericirea e o afacere. În acest context, nu vreau să fiu fericit. Vreau să fiu depresiv și să vină o doamnă psiholog, iar atunci când o să mă întindă pe canapea și o să înceapă să mă interogheze asupra cauzelor “bolii” mele, să o invit să-mi facă cel mai trist blowjob de care e capabilă ea, cu tot training-ul ei medical. Nu m-ar face fericit, dar e posibil s-o facă pe ea.
Redevenind decenţi, fericirea, ca și depresia, ca și sentimentul patern (sau matern), ca și senzaţia de foame, ca și emoţia primului sărut, ca și multe alte trăiri, se află în proporţii mai mari sau mai mici în fiecare. E un lucru comun, nu e nimic spectaculos în a fi fericit, nu e un subiect atât de încărcat cu semnificaţii încât să încep să ţes teorii în direcţia asta. La rigoare, fericirea ține de natura vulgară, sau viscerală a omului. A emite judecăţi (care e o întreprindere pur raţională) în direcţia asta e o lipsă de respect, e o dovadă de prostie. Detest faptul că societatea pierde o grămadă de vreme și energie scormonind prin tabuurile fiinţei. Abia asta e o dovadă de nefericire.
Întrebările i-au fost adresate lui Ștefan de Carmen Bahrim.
Vineri, 29 iulie, apare cea de-a doua ediție a romanului “Scrisori către Rita”. Puteți găsi cartea în librăriile Cărturești și Eminescu, sau o puteți primi direct de la Ștefan, cu autograf, dacă îi scrieți pe adresa: kaos.moon@yahoo.com .
Interviu cu Ştefan Caraman (Kaos Moon), autorul romanului “Scrisori către Rita”
Postat la iulie 20, 2011 - In categoria Scrise de Erismatici
Prima parte
C.B.: Ştefan, în primul rând îţi mulţumesc pentru timpul pe care ţi l-ai luat pentru a răspunde întrebărilor mele. Probabil că primele răspunsuri pe care cititorii tăi și-ar dori să le audă de la tine sunt cele la întrebările: de ce Nic omul fără însuşiri si de ce acest limbaj trivial?
S.C.: Nu trebuie să-mi mulţumeşti pentru timp atâta vreme căt îmi face plăcere să răspund la întrebările tale. Sincer să fiu, evit tot mai des interviurile, iar în ce priveşte cartea asta, am refuzat deja vreo patru propuneri de interviu (dar am acceptat două), tocmai pentru că cei care mă interogau mă considerau fie un tâmpit, fie un gomos care poate da răspunsuri savante la întrebări savante, ceea ce nu e cazul întrucât eu scriu povești și nu construiesc sisteme filosofice.
Întrebările tale sunt incitante, aşa că îţi răspund deschis, cu plăcere.
Acum, de ce Nic omul fără însuşiri…. Carmen, cred că o problemă a omului contemporan este aceea de a avea neapărat însuşiri: calităţi, note de CV, link-uri. De a fi condiţionat și de a servi “la plic”. De a fi cineva. Dacă observi, până şi a fi erou sau rebel este o mişcare de PR azi, chestie din care se scot avantaje bune. Nic Labiș e un anti până la capăt, pentru că aşa este el, și nu pentru că și-a propus să fie astfel. La Nic refuzul nu e o invitaţie la a plusa, iar iubirile lui (căci despre astea vorbim în carte, ladies) nu sunt ipocrite. Cred că Nic Labiș este mai degrabă omul fără însuşiri recognoscibile, sau fără însuşirile necesare ca să facă parte din gaşcă.
Și de ce limbaj trivial…. ştii cum e cu limbajul ăsta? Nu cred că a spune “pulă” e trivial decât într-un context trivial. Uite, la Creangă nu e. Dar la Gigi Becali e. Pe de altă parte, limba română vie este imposibilă sau ciungă fără bagajul ei de cuvinte și expresii tari. Mie mi se pare savuros schimbul de înjurături între doi beţivi – mult mai savuros decât un schimb de idei vorbite între intelectuali… iluștri . Și ştii de ce? Pentru că beţivii ăia doi nu se căznesc să spună altceva decât ceea ce simt/ judecă în acelaşi timp. Finalmente, referitor la limbaj, el trebuie raportat la personajul principal al cărţii. Asta îl face credibil, faptul că nu are inhibiţii și nu asigură protecţii.
C.B.: Ştefan, sunt în ziua de astăzi valorile colective compromise? Este Nic un tip în afara societăţii?
S.C.: Băi, bună întrebare. Cred că e mult de vorbit aici și în orice caz orice discuţie pe tema asta e doar una incompletă, uşor urechistă pentru că am senzaţia că astăzi nimeni, dar nimeni, nu mai are măsura lumii în care trăiește. Iar daca nouă ni se poate ierta asta, celor care se află în top-ul societăţii (societăţilor), nu prea.
Până la urmă, ce înseamnă valori colective: Familia? Păi astăzi încheiem contracte prenupţiale ca să fim siguri că dormeza ne rămâne în caz că vaca (sau boul) rupe înţelegerea. Patria? În condiţiile în care – ca să ne raportăm doar la Europa – jumătate din populaţie migrează de colo colo, iar cam 20% din aceasta e corporatistă sau îmbrățisează valorile corporatiste, ce mai rămâne și pentru patrie? Cultura? Dă un click pe remote control si găseşti răspunsul și singură. Educaţia? E buba mare aici și nu doar la noi…
Ei bine, în contextul acesta în care – cel puţin în opinia mea – se coace de o mare schimbare de paradigmă (controlabilă, necontrolabilă, cui îi mai pasă… și cui îi mai ajută…), habar nu am dacă Nic este în afara sau înăuntrul societăţii. Dincolo de haina lui trivială, Nic este totuşi un ins extrem de sincer și de personal. Câţi își mai permit asta, Carmen?
C.B.: Scrisul tău este unul foarte vizual, direct, prin care transmiţi gândurile și stările lui Nic asupra cititorului. Eu am simţit-o puţin extrem, ca un fel de exhibiţionism din partea lui Nic Intenţia a fost ca cititorul să îl citească pe Nic și să devină Nic?
S.C.: Scriind această carte și referitor la personaj nu am avut nici o intenţie sau vreo strategie de a surprinde cititorul și de a-l ține captiv în tipul meu de scriitură. Eu scriu fără să elaborez tactici de seducţie sau de penetrare a unor nişe de piaţă. Scriu când îmi vine să scriu și ce-mi vine să scriu. Înainte de toate, însă, povestesc.
Cred că ți-am vorbit odată de “teoria” mea despre actul scrierii unei cărţi, pe care-l asociez cu relatarea unei întâmplări unui prieten, la o bere, pe terasă, uitându-ne la curul ospătăriţei. Asta înseamnă, de fapt, a povesti – o relatare sexy, într-un context sexy, relaxat, neviciat de problemele de acasă, sau de la serviciu sau de mai ştiu eu unde. În astfel de situaţii, pană și descrierile cele mai vulgare, sau cele mai grozave, sau înfiorătoare, sau grave, par acceptabile și, în continuare, asimilabile. Mă străduiesc sa fiu corect cu cititorul meu, iar asta nu înseamnă că e uşor. Nici pentru mine, dar nici pentru el. Mă gândesc că, faptul că nu aparţin instituţiei literare, mă face astfel liber, și atunci când scriu o carte, o fac doar pentru că pot și pentru că vreau, nu pentru că sunt obligat.
C.B.: Este bineînţeles dificil să poţi trage o linie de demarcaţie, însă cât din scrisul tău vine din realitate, din experienţa ta, cât din vise sau, pur și simplu din fantezie?
S.C.: Asta e curiozitatea de care nu scapă nici un cititor și, pe lângă el, nici un scriitor. Nu ştiu, nu pot să-și vorbesc în procente. Ştii, atunci când scrii și-ți imaginezi nişte scene, sau dialoguri sau nişte personaje, este foarte posibil ca experienţa ta de viată (experienţă care implică: oameni pe care i-ai cunoscut, întâmplări pe care le-ai trăit, situaţii pe care le-ai avut de înfruntat) să vină și să te ajute. N-aș pune mana în foc că nu mi s-a întâmplat asta. Însă de câte ori sau în ce proporţie sau în ce măsură conştient și în ce măsura neconştient, nu ştiu.
Întrebările i-au fost adresate lui Ștefan de Carmen Bahrim.
“Scrisori către Rita”
Postat la iulie 13, 2011 - In categoria Scrise de Erismatici, Viața după 6
În urmă cu câteva săptămâni am primit o invitaţie la lansarea unei cărţi: “Scrisori către Rita”, scrisă de Ştefan Caraman sub pseudonimul Kaos Moon. Regret că nu mi-am făcut timp să merg la eveniment, însă sunt foarte bucuroasă că, datorită unei întâmplări fericite, am citit cartea și vă pot vorbi pe scurt astăzi despre ea.
Evident că acest text nu se doreşte a fi o recenzie a cărţii lui Ştefan Caraman, eu fiind doar o profană, nu un critic literar. Singurul lucru pe care însă mi-l doresc, este ca oamenii să afle despre această carte, care mie personal mi se pare un regal.
O carte care m-a ţinut ore în șir în casă, în priză, o carte pe care am simţit-o visceral, care m-a făcut să râd în hohote la fiecare pagină și să plâng pe alocuri… O carte care nu poate lăsa indiferent pe nimeni.
“Scrisori către Rita” stârneşte curiozitatea de la prima pagină, fiind incredibil de captivantă, incitantă și provocatoare. Ritmul cuvintelor și al frazelor folosit de Ştefan face ca “Scrisori către Rita” să fie un roman uşor de citit, cu un stil pregnant, viu, și chiar dacă limbajul folosit este de multe ori trivial, de la un moment dat acesta nu se mai observă, nu mai deranjează probabil nici pe cel mai pudic cititor…
Îmi plac foarte mult figurile de stil, metaforele, ideile. Iar cartea are un echilibru perfect între comic și derizoriu…
Nic, personajul central al cărţii, un om fără însușiri, este un tip extrem de lucid și inteligent, ironic, cult. Prin tot discursul lui (inscripţionări pe tricourile adorate, muzică, dialog), Nic are un mod abrupt de a spune lucruri aparent alienate, care copleşesc prin conjuncturile, legăturile și trimiterile pe care le face si care denotă o subtilitate și o profunzime, o sensibilitate, pe care un cititor neatent s-ar putea să nu le observe în complexitatea lor. Iar explorarea lumii interioare a lui Nic este ca un drum către relevarea realităţii noastre, a vieţii de fiecare zi, pe care Ştefan Caraman o examinează cu multa fineţe.
Celelalte personaje, în principal feminine, sunt încântător de diferite, cu aspiraţii și angoase, toate mutilate de propriile experienţe, limite și traume…. unele groteşti, unele degradate și cu comportament deviant…dar toate minunate.
Cartea este structurată pe 5 capitole, începând cu iarna și trecând prin toate anotimpurile, pentru a reveni la iarnă. Mi-a plăcut foarte mult ideea de cerc, de întoarcere în punctul de plecare, chiar dacă de fapt pentru Nic este un drum care vine de nicăieri și duce nicăieri….
Prin Nic, Ştefan ne vorbeşte de condiţia omului ca fiinţă care aşteaptă, de încercarea de a umple un gol, de relativismul timpului, chiar dacă pentru el timpul nu este amânare, viata începând mereu astăzi…
“Natural până în măduva oaselor, absolut genial, arogant, încrezător în propria sexualitate, fenomenal, sincer, talentat, mortal, funny, amestec de vesel-trist, cu o fantezie debordantă, super mișto, fără fasoane, candid şi cu adiere de ingenuitate, atât de frumos, simplu, care creează dependență… O carte care nu plictiseşte, nu revoltă, nu dezgustă. Mai mult decât carte, este mai ales… viața.”
Acestea au fost reacţiile cititorilor lui Ştefan de pe blog sau de pe facebook, iar orice aș spune eu în plus este redundant. Vă recomand să citiţi romanul lui Ştefan, să simţiţi și să vă minunaţi de “Scrisori către Rita”, carte care, sper din suflet să ajungă un best-seller.
Carmen Bahrim
Let’s talk/rock in the tower of Babel! :)
Postat la iulie 5, 2010 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Scrise de Erismatici
de Carmen Bahrim
Să vorbesc despre participarea mea în primul proiect muzical al trupei Elumni este cumva simplu, dar totuşi greu de concentrat în cuvinte. Ce înseamnă muzica pentru mine, ce sunt oamenii pentru mine? Întrebările se leagă şi poate de aceea au acelaşi răspuns în sufletul meu.
Muzica o simt precum o forţă primară, întotdeuna prezentă, care dezleagă necunoscutele în claritate, lăsând viaţa să danseze goală de orice confuzie în faţa mea. Emoţie, senzaţie, intensitate, sunt toate acolo, fără însă a se opri la atât. Probabil felul în care simt muzica mi-a dictat sau arătat întotdeauna şi poziţia mea faţă de viaţă şi oameni. Singura arta care nu poate fi ignorată de nimeni are această putere pentru mine. Viaţa mea ar fi, pur şi simplu, incompletă fără muzică.
Trupa Elumni este un proiect în care cu toţii ne-am adus contribuţia, greul aparţinând instrumentiştilor. A însemnat timp şi efort pentru fiecare detaliu şi fiecare notă. Dar barierele au fost aproape inexistente, nu ne-am impus nici o rigoare sau vreun şablon în atitudini şi miscări. Fiind totul o reinterpretare, a fost loc, ca la actori, să ne construim singuri personajul, să facem loc implicării individuale. Iar în final rezultatul a fost incredibil: apartenenţa la o trupă de muzica. Chiar dacă pentru o singură seară. Sau nu?
Experienţa de a fi pe o scenă, de a fi în faţa unor oameni care aşteaptă să primească muzică a fost neaşteptat de uimitoare, de plină de greutate. Emoţiile mele nu mai erau doar ale mele, ci se întindeau dincolo, către alţi oameni. Simţind acest dublu sens al muzicii m-am aflat brusc în starea de a înţelege fericirea, diferită de tot ceea ce ştiam, de a fi artist, de a oferi şi de a primi. Iar faptul că muzica formaţiei AC/DC a fost combinată cu cea românească, tradiţională, a adus întreaga modernitate în spaţiul mioritic, aproape de sufletul celor prezenţi.
Am credinţa că nicio emoţie trăită acolo, pe scenă, prin muzică, nu poate fi exagerată prin cuvinte.
Locul II – Trupa noastră: Erisma Elumni
Robert Turcescu – chitară solo – Realizator TV, Realitatea
Dragos Călin – chitara solo – Director general Maersk line
Adi Pop – chitară bas – Business development manager Ecro
Ovidiu Vanghele – baterie, Senior reporter Mediafax
Voce solo: Adi Vascu – KPMG, Director Advisory services
Doru Gînju – National Sales Manager RBC
Voce solo: Cătălin Caia – Indirect Sales Manager Xerox
Backing vocals:
Răzvan Stoenescu, Director general Document
Olimpia Pleşa, Proprietar Opia events
Cip Teleman, Trainer TMI
Alfred Dumitrescu, Director general Lighthouse Marketing
Monica Neumorni – director general Revista Cariere
Carmen Bahrim – CEO Cardif Asigurări
Adriana Iliescu – KPMG, Director Risk Management &Quality
Oana Bornaz – CEO Data Center Solutions
Mădălina Uceanu – Career Advisor, Partener
Gabi Tokacs – Erudio, Manager de program
Coordonator: Miki Ginju, Director executiv Erudio
Cum (nu) s-a terminat Erisma 9
Postat la iunie 21, 2010 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Scrise de Erismatici
de Andrei Pitiş
Mă roagă Miki să scriu despre ceremonia de absolvire a Erismei 9 şi despre petrecerea de sfârşit. Cumva, îmi vine greu. De ce? Haideţi să aflăm împreună.
Cum a început totul? Am auzit despre Erisma cu totul întâmplător. La început m-am gândit: încă un training. Am participat la multe, am şi ţinut câteva. Ce mi-ar mai putea aduce încă un training? Apoi m-am uitat pe site şi am fost sedus imediat de oamenii care sunt implicaţi în Erisma. Eu nu cred în programe, în metodologii, în teorii pompoase sau în traininguri importate adeseori din alte ţări. Eu cred în oameni. Şi Erisma asta are, o mulţime de oameni minunaţi, dedicaţi, de calitate. Şi nu doar unul-doi. Ci chiar toţi.
Când am început Erisma, ma socoteam destul de pregătit pentru vorbirea în public, care este scopul declarat al acestui program. Chiar mă simţeam un pic intrus, la prima întâlnire, cand toţi îşi doreau să ajungă să vorbească bine în public. Mi-am dat în curând seama că, într-adevăr, vorbeam bine. Dar eram oare într -adevăr eu cel care vorbea? Eu însumi, fără măşti şi artificii? Mai mult decât orice, la Erisma am învăţat cum să fiu eu. Am învăţat că de emoţiile de vorbit în public nu scapi niciodată, însă le poţi folosi pentru a te regăsi şi a fi chiar tu, profund şi autentic în faţa publicului.
Erisma, în sine, a fost o poveste frumoasă, în care am cunoscut Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, balauri şi zmei. Toţi şi-au dat jos măştile şi şi-au permis să fie ei înşişi. Şi aşa ne-am cunoscut în 9 săptămâni cum ne-ar fi trebuit poate ani în mod normal. Şi vorbesc aici şi de cei care ne-au fost profesori, dar mai ales de colegi, oameni minunaţi împreună cu care cu care am trăit lucruri deosebite şi am creat amintiri pe care le vom avea toată viaţa. Şi cum să marcăm finalul Erismei 9 altfel decât cu un final de poveste? Într-un loc minunat, pe malul Mării Negre, la Constanţa.
Ziua a început cu discursurile de final şi înmânarea diplomelor de absolvire şi a insignelor de Erisma Alumni. Toate discursurile au fost din inimă, demonstrând astfel că toţi ne-am regăsit şi am putut vorbi despre noi, atât în faţa colegilor din promoţia noastră, cât şi din alte promoţii. Erisma Alumni este o comunitate de oameni deosebiţi, cum rar se mai găsesc în zilele noastre.
Imediat după asta, ne-am urcat toţi, prinţi şi prinţese, balauri mari şi mici, la bordul unei corăbii de vis, bricul Mircea, unul dintre cele mai vestite nave şcoală, o corabie construită în 1938. 
Am navigat prin apele liniştite ale Mării Negre, pe o mare un pic ceţoasă, cu delfini înnotând în paralel cu noi atât la babord cât şi la tribord, spre deliciul tuturor.
De cele mai multe ori în grupuri de câte doi până la patru, delfinii săreau din apă şi înnotau cu aceeaşi viteză cu noi. Din când în când, câte un exemplar mai curajos se apropia pănă la câţiva metri să ne vadă mai de aproape. 
Până şi pescăruşii zburau curioşi în jurul catargelor. Ce adunătură pestriţă eram probabil şi pentru delfini, şi pentru pescăruşi! 
Seara, toată lumea antică s-a strâns într-un singur loc.
Erau acolo şi Cezar, şi Deceneu, zei, zeiţe, sirene, toţi puşi pe joacă şi şotii.
A fost şi muzică şi dans şi foarte multă căldură, eram ca nişte prieteni foarte vechi, deşi ne cunoşteam doar de căteva săptămâni. Am spus şi bancuri, şi poveşti, şi toţi eram trişti că se terminase. Dar se terminase oare? De ce nu putem continua?
Şi acum putem să ne întoarcem la întrebarea de ce mi-a fost greu să scriu despre sfârşitul Erismei 9. Pentru că nu înţelegeam. Care sfârşit?
Este doar un nou început, în continuarea Erismei 9. Un loc unic unde te întâlneşti cu oameni deosebiţi, şi acesta este un lucru nepreţuit în lumea în care trăim. Un tărâm de poveste, după Erisma 9.
O Erisma nouă!
Sensul drumului sau drumul sensului?
Postat la iunie 8, 2010 - In categoria Scrise de Erismatici
de Mădălina Uceanu
Dimineaţa devreme, fugind spre muncă, întâlniri şi şedinţe, te trezeşti că e primăvară. Sau e vară. Sau a început să ningă. Vaaai, vine Crăciunul din nou? Şi numărul acela ciudat de la finalul datei din calendar începe să semene cu secundarul ceasului. Dar nu mereu, din fericire. Îţi mai aminteşti cu un nod în gât de momente în care secundarul părea decis să îşi demonstreze importanţa reală şi refuza să se mişte doar pentru că îl rugai tu! În fond, cine eşti tu să controlezi timpul?
Acelea păreau să fie semnele unei chemări către o aparentă căutare a sensului drumului pe care ne poartă viaţa. Dar gândul ăsta nu a trecut recent prin nici o dietă şi pare să nu fie cititor de reviste mondene, nu respectă nici o regulă a zilei de azi, atârnă greu şi nu atrage.
Dar după prima apariţie, făcută cu greutate, pare să se încăpăţâneze să revină. Ca şi cum refuzul tău iniţial l-a înţeles ca pe o invitaţie. Oare de ce? Nu mai ştiu să mă exprim? Nu am fost suficient de clară? Nu te vreau în preajma mea. Stai departe de mine, eu am multă treabă de făcut încă, şi multe probleme infinit mai importante decat să te primesc şi să zăbovesc asupra ta. Viaţa de acum are alt ritm, ce ştii tu.
Şi apoi, ca printr-o minune, încep să ţi se aştearnă în cale diverse semne că mai sunt şi alţii vizitaţi de acelaşi gând. Începi să depozitezi fără să vrei imagini furate cu coada ochiului, gesturi banale, priviri vorbitoare, mâini întinse chemător, cuvinte al căror sens parcă acum îl înţelegi pentru prima dată. Vezi lumea ca şi cum abia acum faci cunostinţă cu ea şi o întâmpini cu smerenia şi timiditatea unui adolescent. Apoi, uşor uşor, începi să îţi cauţi răspunsul tău. Încotro? De ce? Ăsta sunt eu? Şi totuşi, cine e străinul acela din oglindă? Ăsta era drumul?
Şi brusc îţi aminteşti de Alice, da, Alice în Ţara Minunilor şi dialogul ei cu pisica. Da, pisica cu cap mare care apare din neant.
“ Într-o zi Alice ajunse la o intersecţie şi văzu o pisică de Cheshire în copaci. Pe care drum să o iau? întrebă. Unde vrei să ajungi? primi răspuns. Nu ştiu, spuse Alice. Atunci, spuse pisica, nu contează.”
Nu ştiu către ce mă îndrept? Acum câteva secunde părea clară direcţia, dar brusc s-a instalat amnezia. Ştiam eu că nu trebuia să primesc gândul acela. Ştiam, ştiam. Sensul drumului părea clar înainte, acum, nici măcar nu mai ştiu dacă ăsta e drumul. Am fiori. Întâi de teamă, apoi brusc parcă se transformă într-unii de bucurie. Un nou gând se strecoară luminos. Păi dacă nu mai ştiu sigur, înseamnă că aş putea alege din nou. Alt drum? Sau poate nu sunt pregătită încă? Dar ce înseamnă să fiu pregătită? Cine a aşternut în calea gândului petale roşii de trandafiri chemându-l spre mine? Cine a pus afişe mari cu “Bine ai venit”? Nimeni. Şi totuşi a venit.
Şi dintr-o dată drumul începe să capete sens, nu acela pe care păream că vreau să îl caut iniţial. Ci acela, nepregătit, neaşteptat, nedorit, dar atât de binevenit! Drumul devine sens. Şi totul pare să se aşeze la loc în matcă, doar că matca asta presupune intersecţii la tot pasul, oameni care te însoţesc pretutindeni, imaginile prinse cu coada ochiului începi să le vezi cu ochii deschişi, şi căutarea începe să devină regula şi nu excepţia. Căutarea prinde forme clare, de explorare continuă, de lărgire a liniei orizontului, de uşi deschise pentru gânduri refuzate până atunci. În oglindă începi să îl recunoşti pe cel care acum ceva timp căuta direcţia potrivită, iar acum potrivit este tot ceea ce are sens pentru el. Şi atât!
“Cea mai profundă frică a noastră nu este aceea ca suntem inadecvaţi. Frica noastră cea mai profundă este aceea că suntem peste măsură de puternici. Lumina noastră, nu părţile întunecate ne sperie. Şi ne întrebăm: de ce suntem atît de talentaţi, minunaţi sau inteligenţi? Răspunsul este: pentru că eşti copilul lui Dumnezeu! Şi cînd asta străluceşte în tine, le oferi şi celorlalţi şansa să o facă. Şi dacă ne eliberăm de această frică, se eliberează şi ceilalţi”. “A Course in Miracles” – Marianne Williamson
Mădălina Uceanu reprezintă Career Advisor, companie specializată în servicii de management al carierei.
Un kil de cireșe sau o sută de amperi?
Postat la iunie 3, 2010 - In categoria Scrise de Erismatici
de Rodica Nicolae
Cu voia dumneavoastră, am să fac o aroganţă. Nu vă speriaţi, am proprietatea termenilor, ştiu că aroganţa nu se face, dar aşa l-am auzit pe un tânăr din generaţia Y exprimându-se: „Ne-am gândit să facem o aroganţă, să ne aruncăm în fântâna de la Universitate”. Ca şi el, vreau să fac o aroganţă: să demitizez succesul.
Mă scald într-o mare de oameni de succes. Aş spune, fără să greşesc prea mult, că sunt doctor în succes, aşa cum alţii sunt în energie, în bursă, în imobiliare. Şi în această calitate, îl pot descrie cu destul de multă acurateţe.
În primul rând, dat fiind faptul că afectează mase atât de largi de oameni, te-ai aştepta să-l iei, ca pe-un microb. Să ai, deci, parte de cifre mari de afaceri, să joci în spectacole cu casa închisă, să ai o agendă ocupată pe următorii doi ani, să călătoreşti non-stop prin lume, să ai notorietate (măcar naţională), frumuseţe, talent, bani… Ei bine, nu se ia! Nu se transformă în pandemie nici dacă-l au o sută, nici dacă-l au patruzeci de mii de persoane în jurul tău. Rămâne la purtător. Mai ales dacă acesta are grijă să folosească batista după fiecare strângere de mână a invidioşilor mascaţi în admiratori.
În al doilea rând, nu numai că nu e contagios, dar dacă te procopseşti cu el pe cale genetică, se manifestă foarte specific, în forme particulare, de la caz la caz. Unuia îi iese doar o bubă mică pe gât, altuia i se întinde ca o eczemă pe faţă, în timp ce altuia îi provoacă ameţeli şi vertij.
Ca simptomatologie, poate fi însoţit adesea de o nevoie acută de izolare, în locuri la înălţime, cu expunere cât mai redusă la aglomeraţii urbane.
Durata variază în funcţie de mulţi factori, interni şi externi: potenţial de risc, imunitate la crize, background, anotimp economic, mediu social. Altfel spus, depinde de cum a fost pregătit terenul în care a prins sămânţa şi de numărul de ploi din anii aceia.
Printre factorii agravanţi se numără goana după, determinarea excerbată, competitivitatea scăpată de sub control, presiunea familiei etc.
Bărbaţii şi femeile sunt în egală măsură expuşi pericolului de a avea succes, singura care poate influenţa statisticile fiind vârsta. Din analizele făcute în timp, în intervalul 20-60 de ani s-au înregistrat cele mai multe cazuri.
După un episod de succes, urmat de acalmie, se poate recidiva, mai ales în perioadele de boom economic şi dacă s-au menţinut relaţiile cu pacienţi inoculaţi.
Cum se tratează? Cu respect.
Dacă m-aş opri aici, precis m-aţi bănui de frustrare şi invidie. Dar n-o să mă opresc şi o să mai şi redevin serioasă, aşa cum merită un subiect atât de sensibil. Cred că o mare parte din stresul pe care toţi îl acuzăm în ultimii douăzeci de ani derivă din obiectivele nerealiste de succes pe care ni le-am setat. Eu nu sunt bună să fac bani, dar îmi iese formidabil critica, ea – are un cont gras, dar nu se pricepe să-şi asorteze maşina la taior, celui frumos de pică i-au ieşit analizele proaste, iar pe supraponderala de vizavi o divinizează bărbatu-său şi copiii. Realizarea nu are o singură unitate de măsură. Depinde de atât de multe lucruri, încât mă şi întreb de ce acceptăm discuţii despre succes înainte de a-l defini în termenii fiecăruia.
Banii? Cunosc destui oameni împliniţi în teritorii fără monedă. Awareness? Cele mai multe cariere evoluează în cea mai desăvârşită discreţie. Frumuseţe? Unul dintre darurile naturii pe care n-ai cum să te superi. Talent? Mai greu, dar se poate suplini prin muncă…
O primă recomandare, aşadar, ar fi să nu mă forţez să ating toate culmile.
A doua ar fi ca, după ce îmi aleg câteva obiective, să mă uit în oglindă: pot eu ajunge „miss cartier”, cu mâinile astea lungi până la genunchi?
Şi dacă nu, m-aş gândi apoi ce pot face totuşi cu tot ce am în cap şi cu mânuţele astea două, astfel încât să-mi iasă şi bine, şi repede, şi frumos, şi ieftin şi nemaifăcut până acum de cineva.
Dar cel mai important ar fi să-mi închipui cum m-aş simţi pe tot drumul către acolo şi cum mi-ar sta odată ajunsă în vârf. Aş vrea eu, de fapt, să fiu acolo? Că poate mă simt realizată în altă dimensiune. Poate pentru mine e suficient să mă iubească tare doar trei oameni, nu întreg Universul, ca să dau doar un exemplu.
Apoi, să nu uităm bucuriile de parcurs. Măruntele victorii dintre a treisuta şi a treisuteuna etapă. Faptul că am ajuns, că am ajuns vie, întreagă, că mai am şi câţiva prieteni lângă mine, când ne facem poza… Nu e puţin lucru!
Succesul este, aşadar, o chestiune foarte personală. Nu se ia şi nu se dă. Se croieşte pe măsură, cu măsură. În termeni foarte specifici, despre care v-aş putea da detalii, dacă vă interesează, consider că şi eu am contractat o formă uşoară de succes. Şi am decis să nu mă tratez. Îl las să văd cum evoluează…
Rodica Nicolae este Redactorul-şef al Revisei Cariere.
www.cariereonline.ro
The price of being a sheep is boredom
Postat la februarie 1, 2010 - In categoria Scrise de Erismatici
“The price of being a sheep is boredom. The price of being a wolf is loneliness. Choose one or the other with great care”
de Mircea Ţiplea
spune una din schiţele desenate de celebrul ‘cartoonist’ i blogger american, Hugh MacLeod (gapingvoid.com – cică peste un milion de oameni îi vizitează blogul lunar). Şi am început să mă gândesc dacă e într-adevăr aşa.
M-am gândit la cei zece ani de ‘multinaţionale’ dinaintea fugii mele de lume din toamna anului trecut, la oamenii pe care i-am cunoscut la serviciu, la modul în care i-am judecat şi m-au judecat (mă rog, evaluat). Mi-am adus aminte de toate lişitele şi potârnichile pe care le-am văzut în viaţa mea. Pe urmă, când am trecut de la tabele la ppt. am descoperit căţei şi ponei prezentând, rând pe rând, asistaţi de slide-uri colorate şi gâtuiţi de emoţie, în fata vre-unui crocodil venit de departe care în baza celor câteva zeci de minute de spectacol trebuia să dea verdicte şi să schimbe destine (‘The dogs and poney show”).
Mai apoi m-am întors de la Lausanne cu o carte care mi-a deschis mintea – majoritatea dintre noi urmăm o cale bine bătătorită în viaţa profesională: suntem la început tigri (dăm totul pentru companie, suntem ‘relocabili’ în orice ţară, lucrăm noaptea şi tranşăm grav orice dispută despre work-life balance spunând că e o chestiune de opţiune în viaţă!); pe urmă devenim pisici (suntem încă dispuşi la efort, dar numai în anumite condiţii pe care încet încet începem să le impunem şi noi), iar spre sfârşit devenim urşi (plecăm la program după o zi în care jumătate din timp am stat pe site-uri despre golf, vacanţe şi arme de vânătoare).
Aveţi mare grijă la patologie, unii se nasc urşi, iar alţii pot rămâne tigri toată viaţa. Cei de pe urmă au nevoie constantă de revalidare, altfel îşi pierd motivaţia. Mai mult
