Scrise de Erismatici

Un spațiu numai al tău

Postat la martie 4, 2014 - In categoria Despre voi, Scrise de Erismatici

Am rugat-o pe Mihaela Feodorof să ne împărtășească câteva gânduri despre experiența ei la Erisma. Am primit de la ea un mănunchi de cuvinte minunat combinate în semnificații și emoții prilejuite de amintirea peripețiilor erismatice. Ne face mare plăcere să împărtășim cu voi emoția cuvintelor Mihaelei.

În lumea corporatistă, unde îmi petrecusem deja mulţi ani, reuşitele şi recunoaşterea se măsurau în cifre. Pasul către spaţiul erismatic a fost o punte care a tradus numerele în litere, iar de aici totul a prins sens.

Îmi amintesc însă, de când eram mică, tare mică, că lumea mea era alcătuită din eroii cărţilor care-mi cădeau în mână. Urechiuşa zburlită, Cuore, Lizuca, d’Artagnan şi mulţi alții îmi erau tovarăşi de călătorii imaginare, pe care le făceam cu viteza cu care reuşeam să leg literele în cuvinte şi apoi să le împletesc în propoziţii şi fraze. Toboganul pe care îmi dădeam drumul cu viteză către lumea cărţilor şi a creativităţii era unul din ce în ce mai înalt pe măsură ce creşteam.

De unde şi până unde, atunci? Cum ai ajuns să te refugiezi într-o multinaţională? Poveştile preferate, reale sau de ficţiune, erau cu şi despre Oameni. Pentru ei cursul vieţii mele avea să fie diferit, o bună perioadă de timp, de ceea ce îmi propusesem atunci când am pornit în aventura numită şi viaţă. Pentru aceşti oameni, cât se poate de reali, câteva mii, am poposit într-o cetate care avea reguli, a se citi proceduri, cu ajutorul cărora am construit mii de poveşti (cariere) profesionale şi alte câteva jocuri de societate (cum ar fi programele de “talente”).

Într-o zi, oglinda din baie părea neglijent ştearsă. Am dat să o lustruiesc, dar tot nu era clară imaginea care se oglindea în ea. Mi-am zis că e doar una din diminețile în care oboseala îşi spune cuvântul şi am plecat pe drumul zilnic. Peste câteva săptămâni, aceeaşi tipă blazată şi robotizată îmi zâmbi mecanic cu noaptea în cap. Ups, asta nu-i de bine, mi-am zis în sinea mea. Aşa că am terminat cât am putut de repede ritualul zilnic, încercând să-i evit privirea.

Ca sa scap de ea, mi-am făcut repede un plan; ce scuze aş avea să nu mă mai văd cu ea. Sigur, agendele pline de întâlniri şi deciziile pompieristice care îmi animau activitatea mă ţineau ocupată în următoarele luni. Cerinţele de toate felurile care curgeau pe email, telefoane şi la ușa biroului erau evidente şi astfel puteam să o evit pe doamna aceea ştearsă care se băga în seamă cu mine.

Cum să o conving totuşi că nu e pe placul meu, că suntem diferite? De ce tocmai mie să-mi caute compania? Te pomeneşti că ei i se pare că ne asemănăm? Ferească sfântul!

Dar cum sunt eu? Căutările răspunsului m-au dus către povestea scurtă, misterioasă chiar, a unei cunoştinte care părea că explodează de entuziasm, bucurie. Tot soarele din lume, era clar, răsărise pe strada ei. Aşa că mi-am luat ca temă să găsesc formula magică care putea să-mi definească, peste ani, cine devenise copila îndrăgostită de oameni şi poveştile lor.

Am păşit curioasă în spaţiul erismatic şi, ca într-un basm, încercările veneau una după alta să mă surprindă. Am început cu scrisul, o îndeletnicire care mult timp a avut sens numai în scopul definirii strategiilor, obiectivelor şi realizărilor profesionale. Când să te întorci la tine, pare că niciun cuvânt din vocabular nu mai are sensul pe care-l cauţi. Şi cum altfel să-ţi scrii povestea decât ajungând în faţa celor care te invită să iei din nou tocul şi călimara şi să “te” scrii. Unde mai pui că musai era să o faci în limba ta, cea în care ai învăţat mai întâi de toate să-ţi plângi necazul şi să te bucuri. Povestea erismatică şi a peripeţiilor prin care treci până când ieşi la suprafaţă în toată splendoarea ta este una foarte personală şi sunt convinsă că fiecare dintre noi, absolvenţii, o demonstrăm după cele trei luni de căutări. O carte care se scrie mereu de opt ani încoace şi în care fiecare capitol este autentic, împlinitor şi luminat de scânteia creativităţii.

Mihaela Feodorof
Managing Partner
Yourway Life&Career Counseling

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.0/5 (4 Voturi)

Cea mai mare provocare din viaţa unui tânăr

Postat la februarie 14, 2014 - In categoria Despre voi, Scrise de Erismatici

În curând începem Erisma 17! Abia aşteptăm să-i cunoaştem pe noii participanţi şi să redescoperim împreună creativitatea. Până atunci, vă oferim o mostră de discurs cu mare priză la public: Alina Dram în faţa elevilor de la Iulia Hasdeu, vorbind despre provocările vârstei tinere.

Multe dintre temele de interes ale elevilor m-au pus pe gânduri , cu aşa intensitate, încât în ultimul moment mi-am schimbat alegerea şi implicit tema.

M-am oprit la “Care ar putea fi cea mai mare provocare din viaţa unui tânăr?” Îmi pare o întrebare uşoară pentru care răspunsul este greu de găsit.

Provocându-mi propriile idei în încercarea de a găsi răspunsuri, mi-a răsunat în minte un singur cuvânt, dar cuvântul vine îmbrăcat în poveste, de aceea vă voi dezvălui concluzia mea la sfârşit.

Pentru a găsi răspunsuri am reformulat întrebarea, dar s-au născut şi alte întrebări odată cu aceasta. Este oare o singură provocare în viaţa unui tânăr, care poate avea acest calificativ de “cea mai mare“? Care este cea mai dificilă? “Iau BAC-ul?” “La ce facultate să studiez mai departe?” “Să mă apuc de fumat, ca să pot face parte dintr-un grup?“ „Să-mi schimb opţiunile muzicale, ca să pot face parte dintr-un grup?“ „Cum să mă îmbrac ca să pot face parte dintr-un grup?“ Şi eu am avut aceste provocări. Mi-a fost o frică teribilă când am dat examenul la BAC, mai ales că a debutat cu un 7 la oral la limba română. Între timp sistemul de notare s-a modificat, elevii primind acum calificative. După aceasta “traumă“, am decis să nu mai repet deloc materia pentru examenul scris, însă contrar propriilor aşteptări, am luat 9.75. Relaxarea emoţională a fost de mare ajutor, întrucât mi-a lăsat propria creativitate să se desfăşoare.

Dar a trecut BAC-ul, urma examenul la facultate. Din punctul meu de vedere, sistemul de învăţământ românesc nu este concentrat pe descoperirea talentelor fiecăruia dintre noi şi apoi pe dezvoltarea acestora în vederea alegerii unei meserii. Sunt o serie de facultăţi clar delimitate ca domenii. Dar decizia unui tânăr de a-şi alege o profesie, plecând de la o materie preferată, devine foarte grea şi şansele de a alege un drum conjunctural sunt în egală măsură mari. Pe o astfel de alegere se bazează modul în care îţi petreci următorii ani din viaţă. Cum timpul este cea mai de preţ resursă, neregenerabilă, pe care o avem, să alegi un drum în viaţă care nu te va face fericit te pune mult pe gânduri. Eu am oscilat între arhitectură şi ASE pentru că amândouă aveau la bază matematica, iar eu iubesc matematica. Dar cele două profesii mergeau în direcţii total diferite şi alegerea mea a fost una de conjunctură. Am ales ASE întrucât era mai simplu. Am ales Bucureşti pentru ca examenul era test grilă.

Însă nu trebuie să dezarmăm când opţiunile nu sunt foarte multe. Cred că provocarea adevarată nu este să alegi facultatea, ci să-ţi identifici talentul, la ce crezi tu că eşti bun şi faci cu pasiune. Iar pentru asta trebuie să fii deschis la oportunităţi. Am decis să mă urc în trenurile care au trecut prin gara mea şi nu am spus NU provocărilor. Le-am îmbrăţişat fara teamă în încercarea de a mă autodescoperi.

Eram la ASE în anul IV, facultatea de Contabilitate şi informatică de gestiune şi mi-am pierdut bursa, aşa încât am decis să mă angajez. Un aspect negativ m-a determinat să ies din zona de confort. Şi astfel mi-am întâlnit meseria pe care o practic de 12 ani, cea de achizitor. Sunt un negustor modern. Aleg produse, negociez cu producătorii preţurile şi condiţiile în care le cumpăr, le promovez, fac bugete, stabilesc politici de preţ. Îmi place ce fac pentru că este un domeniu dinamic, intru în contact cu mulţi oameni împreună cu care creez plus valoare, iar calităţile mele sunt potenţate şi dezvoltate. La bază nu mai este analiza matematică, limitele sau integralele. Este logica şi algebra, empatia şi multă pasiune. În facultatea pe care am urmat-o, Contabilitatea în speţă, pasiunea nu este ingredientul principal, dar asta nu m-a oprit să-mi descopăr talentul. Aceasta este una din marile provocări, să-ţi descoperi talentul şi pasiunea.

În întrebările multiple referitoare la provocările cărora tinerii trebuie să le facă faţă se încadrează şi cele legate de sistemul de valori.
Ne apucăm de fumat, ne îmbrăcăm diferit şi aşa mai departe. Am mers şi pe drumul ăsta, am fumat timp de 10 ani şi chiar dacă nu mai fumez, tot fumătoare sunt. Am făcut asta ca să fac parte din gaşca cu care plecam de la ore. Respect pentru cei care au ales să facă un sport! Eu am ales calea sportului mai târziu şi sincer, chiar dacă sună a sfat, e unul din sfaturile pe care mi-ar fi plăcut să-l aud des şi să¬-l urmez mai devreme. Faceţi sport!

Provocările legate de felul cum decidem să ne trăim fiecare zi au efecte imediate asupra vieţii noastre. Iar până la urmă ce este viaţa noastră? Prezentul pe care ni-l creăm singuri în fiecare moment. Am identificat două categorii de provocări ale fiecărei zile: cele care îmi plac dar au un grad de dificultate şi provocări care nu-mi plac, dar sunt folositoare, pentru că felul în care decid să acţionez mă defineşte ca om. Provocare a fost pentru mine să vin la acest curs, să încerc să fac sport în fiecare săptămână, să nu judec oamenii, să stau mai puţin pe Facebook, să nu mă uit la televizor şi să citesc. Provocările mai puţin plăcute sunt când mă supără cineva şi ego-ul meu este lezat, felul cum acţionez si mai alec cum decid să nu reacţionez faţă de un coleg, prieten sau faţă de un partener la traficul de dimineaţă în drumul către serviciu. Toate aceste procese decizionale declanşate de provocările zilnice mă ajută să pot lua decizii referitoare la provocările importante.

Şi astfel răspunsul la întrebarea iniţială, de care aminteam că vrea să vină însoţit de poveste, este că: CEA MAI MARE PROVOCARE din viaţa unui tânăr este URMĂTOAREA!

Alina Dram
Director de achiziţii la Kaufland
Erisma 16

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.5/5 (2 Voturi)

Despre prejudecăţi

Postat la februarie 4, 2014 - In categoria Scrise de Erismatici

La Erisma, oamenii îşi redescoperă esenţa şi ajung să vorbească cu pasiune şi cu naturaleţe despre ce gândesc şi ce simt cu adevărat. Şi, cum se întâmplă întotdeauna, despre orice ar vorbi, vorbesc de fapt despre ei. Azi vă oferim cu drag unul dintre discursurile cele mai bine primite de către elevii liceului Iulia Hasdeu cu ocazia examenului parţial la „Vorbire în public” al seriei Erisma 16. Vă invităm s-o cunoaşteţi pe Cristina Mihai printre rândurile unui discurs excelent despre prejudecăţi, aplaudat la scenă deschisă.

Câţi dintre voi v-aţi lovit până acum de prejudecăţi? Câţi dintre voi nu au auzit până acum sintagma “tinerii din ziua de azi… nu cunosc respectul, nu ştiu ce e aia muncă, sunt iresponsabili şi iraţionali” ? Nu vă frustrează de fiecare dată etichetarea aceasta pusă de străini care habar nu au cine sunteţi voi cu adevărat, care nu v-au întâlnit pană acum şi totuşi vă cataloghează astfel?

Eu una m-am săturat să nu mă respecte colegii şi partenerii de afaceri pentru că sunt femeie, sau sunt prea tânară sau prea scundă… M-am săturat de presiunile familiei mele referitoare la faptul că nu m-am căsătorit şi nu am copii până la vârsta asta… M-am săturat şi de remarcele participanţilor la trafic referitoare la cratiţa în faţa căreia ar trebui să stau şi m-am săturat de obsesiile pe care mijloacele media mi le induc cu privire la “imperfecţiunile” corpului meu. M-am săturat să îmi fie în continuu criticate alegerile făcute în toate aspectele vieţii mele – carieră, familie şi viaţă socială – doar pentru că nu mă încadrez în stereotipurile în care societatea a decis pentru mine că sunt acceptabile.

Simone de Beauvoir spunea că “nu ne naştem femei, devenim femei” iar eu aş îndrăzni să adaug că nu mai puţin e adevarată sintagma că “nu ne naştem bărbaţi, devenim bărbaţi”. Societatea a dezvoltat în timp nişte roluri pentru noi, precum rolurile de teatru, iar dacă deviem de la ele, suntem invariabil taxaţi şi pedepsiţi. Suntem distribuiţi în aceste roluri de la naştere, iar familia, comunitatea, şcoala, media, toate acestea ne spun cine şi cum ar trebui să fim, cum ar trebui să ne purtăm, ce să purtăm, ce meserii sunt ok pentru noi, până şi ce culoare ne defineşte! Sunt bărbat şi îmi place design-ul vestimentar? Gay! Sunt fată şi nu arăt precum modelele de pe coperţile revistelor glossy ? Looser! Am note mari în liceu sau nu am restanţe în sesiune? Tocilar! Vă sună vreuna din astea cunoscut?

O definiţie simplistă, dar în acelaşi timp foarte cuprinzătoare, spune că prejudecata este o opinie în absenţa oricărei dovezi sau argument (Michael Crichton, State of Fear). Suntem oameni şi suntem predispuşi să facem presupuneri bazate pe experienţa anterioară, iar dacă experienţa anterioară, chiar dacă nu este personală, este una negativă, probabilitatea să judecăm greşit este foarte mare. Există tot felul de prejudecăţi, există rasism, sexism, homofobie, xenofobie, etc., etc. … şi mai există prejudecăţi derivate din combinarea celor de mai devreme. Deoarece este puţin probabil să ne fi întalnit cu toate aceste situatii noi înşine, avem tendinţa să imităm comportamentul persoanelor cu rol de model pentru noi. Dacă tata crede că rromii sunt toţi hoţi, aşa trebuie să fie! A zis preotul din sat că protestanţii sunt oameni răi, el sigur ştie mai bine! Maghiarii…. ce să mai zic, toţi avem o părere despre maghiari, întrebarea este câţi dintre noi au vorbit vreodată cu unul!

Hannah Arednt a zis că fără prejudecăţi nu putem funcţiona, că trebuie să ne ghidăm cumva în interacţiunea cu ceilalţi, trebuie să avem ceva tipare la îndemână. DAR, în acelaşi timp, tiparele nu trebuie să ne fie cătuşe sau scuză ca să nu reflectăm asupra cazurilor particulare! Ştiu, lucrurile sunt greu de schimbat, dar este posibil, prin educaţie şi gândire liberă şi argumentată. Este dovedit că e necesar mai puţin efort mental să condamni pe cineva, decât să stai să gândeşti … şi de aceea vă îndemn pe toţi la un singur lucru: să ezitaţi !! Să ezitaţi atunci când opinia despre un lucru se formează prea repede sau sună deranjant de mult ca opinia celui mai bun prieten! Gândiţi, documentaţi-vă şi încercaţi să veniţi cu minimum 2-3 argumente care să o susţină şi apoi puteţi spune că este opinia voastră personală şi nepatată de prejudecată!

Cristina Mihai
Head of International Voice Sales
Romtelecom
Erisma 16

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

In the mood for love

Postat la decembrie 12, 2013 - In categoria Scrise de Erismatici

Este titlul filmului unui regizor asiatic, Wong Kar Wai, care a fost premiat la Cannes in 2000. Titlul a fost inspirat de unul din cântecele lui Brian Ferry. Acțiunea filmului se petrece în Hong Kong-ul anilor 1960.
Este un un film de o frumusețe fizică devastatoare și străbatut de o tristețe infinită, de o dorință aproape palpabilă pentru iubire. Un film despre oportunități ratate de împlinire a iubirii. O iubire care plutește în aer dar care nu se consumă niciodată altundeva decât în mintea și în sufletul interpreţilor. O muzică care ajunge direct în stomac și în suflet, transmite emoții puternice pe un ritm pașnic și liniștitor, interpretată de un violoncel și o tobă care induce subliminal bătăile discrete ale inimii. Mesajul care străbate filmul este că în trecut oamenii care aveau secrete nu le împărtășeau cu nimeni. Ei se urcau pe munte, căutau un copac, făceau o gaură în el și în gaura aceea își șopteau secretul. Apoi acopereau gaura cu noroi și secretul lor rămânea îngropat acolo pe veci. La fel și iubirea acestor două personaje, fiecare căsătorite cu parteneri infideli, a rămas neconsumată, neîmpărtășită, ascunsă în scoarța lor cerebrală și în scoarța copacului secretului lor. Filmul se încheie cu sentimentul de remușcare și bântuire al trecutului pentru fiecare din cei doi, trecut la care amândoi jinduiesc dar pe care niciunul nu-l poate atinge.
Regizorul nu are o poveste de spus, ci transmite o stare. Este un film despre pierdere și dor, despre dorința înfrânată, despre captivitatea în propriile prejudecăți, despre convenții și constrângeri sociale ilustrate fizic prin prezența gratiilor de care pe rând, cele două personaje se tot sprijină la fiecare întâlnire. Un film despre pasiune risipită, iubire pură, cu personaje extrem de frumoase, care gândesc și vorbesc frumos și cald și calm. Și nu în ultimul rând, vestimentația personajelor este de un bun gust și o frumusețe ieșita din comun, mai ales cea a personajului feminin. De fapt schimbarea hainelor personajului feminin face delimitarea în timp a scenelor. Maggie Cheung, interpreta feminină face pentru cheongsam ceea ce a facut Audrey Hepburn pentru rochia neagră de seară. Este ceea ce programul Erisma a făcut pentru mine. Am mai urcat o treaptă. Un etaj întreg! M-am descoperit pe mine așa cum nu speram să fiu!
Cu aceeasi delicatețe cu care filmul ne aruncă în iubire și regizorul ne face să ne privim în noi înșine, să ne descoperim pe noi, echipa programului Erisma ne provoacă să ne vedem frumusețea interioară, ne deschide ochii spre copilul din noi care tocmai a regăsit jocul și prin el creativitatea, credința în bine și frumos. Pentru că am învățat să mă iubesc și să dărâm gratiile de care mă sprijineam, pentru că am ieșit din convențional, pentru bucuria de a întâlni oameni frumoși și creativi și pentru încă altele, vă mulțumesc și vă iubesc!

Mihaela Vidopol
Managing Director Kufner Romania
Erisma 16

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.3/5 (7 Voturi)

Făt Frumos din Lacrimă de Râs

Postat la octombrie 24, 2013 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Scrise de Erismatici

Încă de la începutul Erismei, acum opt ani, modulul de scriere creativă, cu scriitoarea Ioana Pârvulescu, a fost un catalizator pentru creativitate, un spaţiu-timp care a înlesnit reîntâlnirea fiecăruia dintre erismatici cu propria imaginaţie, originalitate şi forţă creatoare. Astfel, nu e întâmplător că ultima temă din cadrul modulului pentru Erisma 16 a fost scrierea unui text cu titlul „Cine eşti?”. Pentru ca provocarea să fie şi mai mare, fiecare a avut de scris textul după o convenţie.

Ca de fiecare dată, Erismaticii au fost la înălţimea propriei creativităţi. Textele lor ne-au emoţionat, ne-au impresionat sau ne-au smuls râsete şi aplauze. Unul dintre erismaticii care a reuşit să provoace în auditoriu toată gama de reacţii pozitive a fost Ionuţ. Convenţia pe care el a tras-o din pălărie a fost „Te-ai făcut de basm: tu, personaj de poveste”.  Spre norocul şi deliciul celor care l-au ascultat. Iată textul:

- Gata, m-am săturat! Nu mai vreau! Zi de zi, de când mă ştiu, acelaşi lucru: ia-ţi picioarele la spinare, bibane, şi treci de salvează lumea! Dar pe mine cine mă salvează?

- Toată ziua te plângi! Parcă eşti o babă! Că e greu, că nu te apreciază lumea cum ar trebui, că nu se mai termină cu problemele! Da’ când eşti în miezul evenimentelor, îţi place! Când te aclamă că i-ai scăpat de balauri şi ghionoaie, îţi creşte inima! Când ţi-ai luat fată de împărat de soţie şi jumătate de împărăţie, ţi-au sticlit ochii! Asa că nu te mai văita!

- Aşa o fi, nu zic ba, dar câteodată simt că nu mai rezist! În fiecare dimineaţă, acelaşi lucru: la 7 trezirea şi un pic de spălat (nu mult, că nu mă mai recunoaşte lumea); apoi trage cizmele cele groase, că nu se ştie pe unde ajungi; pune-ţi cămeşa cea roşioară, că poate te răneşti şi să nu se sperie tovarăşii de luptă; dupa asta, trage iţarii maro, să se asorteze, că de, vremurile sunt grele; încinge paloşul ăl bun, scoate bidiviul din grajd şi hii pe treabă! Şedinţa cu Verde Împărat, imediat primeşti nescai misiuni: du-te şi convinge-i pe alde Fomilă, Setilă sau Lungilă să te ajute s-o răpui pe Muma Pădurii, roagă-l pe corb să-ţi dea apă vie când te baţi cu Zmeul, până şi de nenorocitul ăla de cal trebuie să mă milogesc din când în când şi să îi aduc jăratec sau mai ştiu eu ce alte trăsnăi la care pofteşte, altfel zice că nu iese din grajd, că e răpciugos! NU MAI VREAU!

- Ai şi tu dreptatea ta, dar recunoaşte, ai putea să faci mai mult!

- Mai mult? Tot eu! Ai înnebunit! Până la urmă, tu cu cine ţii? Eşti conştiinţa mea sau nu?

- A ta, a ta, dar tocmai asta e treaba mea. Şi recunoaşte, de la o vreme te-ai cam lenevit! Ţi s-a cam urcat la cap gloria isprăvilor de demult şi trăieşti din grăsime. De când n-ai mai făcut ceva nou?

- Da’ de ce trebuie neapărat să fie nou! Eu mă pricep la vechi! Noul e greu! Ştii că am încercat de multe ori, dar nu am nici timp…

- Mai educă-ţi şi tu un pic voinţa! Ţin minte, pe vremuri, când îţi puneai ceva în cap, nimic nu-ţi stătea în cale! Ce, cu Ghionoaia a fost uşor? Sau cu Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop?

- Aşa o fi, dar am mai îmbătrânit şi eu. Am nevoie de timp şi pentru mine! Uite cum arăt! Dracu’ a mai văzut Făt Frumos cu burtă! Ultima oară când m-am dus să omor un balaur, nici n-am apucat să trag sabia: s-a prăpădit ăla de râs când m-a văzut! Şi mai vreau să stau şi eu mai mult pe lângă castelul omului, cu Ileana Cosânzeana, cu ăia micii! Că mâine-poimâine pleacă de acasă şi ne mai vedem la Surprize-Surprize!

- Dar de chiolhanuri şi barbugeală cu Prâslea şi Greuceanu’ ai vreme! Treaba ta, dar nu te văd bine… Mai pune şi tu mâna şi învaţă ceva, du-te pe la un curs, fă mişcare, termină ce începi…

- Gata, linişte, mi-ajunge! Să nu te mai aud, că-ti crăp capul cu un ciocan! Fă să-mi fie dor de tine!

Mă cam enervează, dar pe undeva are dreptate… Ar cam trebui să mă schimb. Gata, ce e azi, joi? De luni încep! A, da’ nu pot luni, că am iar şedinţă. Poate de miercuri, că e ziua mea norocoasă…

Scris de Ionuţ Popescu, Erisma 16.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (7 Voturi)

Jurnal de bancher – de Codruţ Nicolau

Postat la august 19, 2013 - In categoria Profil de Erismatic, Scrise de Erismatici

“Jurnal de bancher pe drumuri” s-a scris datorită cititorilor.

Cititorii (la momentul respectiv prietenii mei) nu ştiau de fapt că ei contribuie la scrierea unei cărţi, după cum nici eu habar n-aveam că plănuiesc să public.
Tot ce ştiam era că în concedii şi în călătoriile mele se întâmplau grămezi de lucruri pe care simţeam nevoia să le împărtăşesc. Unele mai haioase, unele mai profunde, altele pur şi simplu “de povestit”. Blackberry-ul mi-a devenit astfel un fel de confident, care prelua pe nişte taste minuscule degetele mele butucănoase şi reuşea cumva să transforme în fraze frământările şi gândurile ce mi se tot învârteau în cap.
Cum nu aveam cont de Facebook pe atunci, am început să trimit istorioarele pe mail câtorva amici. Unora le-a plăcut şi au trimis mai departe, alţii mi-au spus foarte franc ce le-a plăcut mai putin şi m-au întrebat despre alte lucruri de prin locurile în care eram. Mi-au spus că înteleg ca sunt o fire sensibilă, dar să o las mai moale cu frământările şi să le relatez chestiile simpatice. Mi-au cerut să mă uit mai atent la tovarăşii pe care îi întâlnesc, să îmi ascut simţurile ca la carte, sa miros mai cu toate nările, să ciulesc urechile cum se cuvine şi să caut mai degrabă nebunii care umplu lumea. Fără să vreau şi fără să ştiu, în jurul acestor poveşti s-a născut un micro-public, care s-a implicat si m-a ghidat în acelasi timp. Si care a devenit exigent si al naibii de nerăbdător. Mă transformasem în situaţia un pic hilară de corespondent desemnat. Situaţia risca să scape de sub control, la un moment dat, căci abia ajungeam într-un loc nou şi primeam deja sms că povestea e aşteptată.

Apoi, în martie anul acesta, am fost suficient de nesăbuit să mă înhăitez într-o călătorie cu nişte colegi faţă de care aveam demult serioase rezerve. O mână de băieţi musculoşi, pe care nu e prea bine să-i contrazici, m-au înghesuit între nişte perechi de schiuri bine înfipte în zăpadă, au pus o sticla de pălincă clujeană la mijloc (pe post de martor) şi m-au pus să promit că până în vară voi publica. Au fost şi ceva ameninţări menţionate, recunosc. Cum eu sunt apreciat mai puţin pentru partea intelectuală şi mai mult pentru expresivitatea feţei (ce nu a suferit vătămări), iată-mă în situaţia în care vă propun să citiţi o carte.

Care sper să vă distreze.

Şi să va dea puţin de gândit.

Foarte puţin.

www.jurnaldebancher.ro

www.facebook/jurnaldebancher.ro

Lansarea cărţii va fi la Cărtureşti Verona, în 27 august, ora 19.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

“Libertate”

Postat la februarie 21, 2012 - In categoria Scrise de Erismatici, Viața după 6

Pare că Franzen şi-a propus să sape în toate problemele posibile ale unei vieţi. Relaţia părinte-copii, cu nuanţele mamei şi ale tatălui în raport cu fiul-fiica. Influenţele copilăriei şi ale adolescenţei în simptomele adultului în căutare de sens. Relaţia de cuplu, cu toate bucuriile şi crizele, cu infidelităţile dorite şi neînfăptuite, cu frânturile extatice ale adulterului, cu fantasmele şi psihoza aşteptărilor neîndeplinite.
Pasiunile dintre înamoraţi cu vârste semnificativ diferite şi marasmul moral-senzual-deprimant-responsabil al omului care nu poate alege din toate rolurile aflate la dispoziţie, în ciuda libertăţii şi din cauza libertăţii, în permanentă căutare fără rezultat a unui canon care să îi spună cum naiba e bine să trăiască.

Despre prietenie şi trădare, spirit competitiv şi decizii luate de genele dominante, în locul nostru, despre religie şi capcane, despre iubirea idolatră la limita patologicului, despre revolta adolescentului şi a adultului cu sânge de copil, despre “furia omului cumsecade” îmbăiat în responsabilitate, despre alegeri greşite şi, din nou, despre libertate, ca o mare fentă, păcăleala universală de pasăre în zbor, visător ascunsă în tufişuri.

Despre mai toate temele sociale la modă acum sau cine ştie când, de la ecologie şi suprapopulare, până la rasism şi înlănţuirea rural-cuminte-urban-acaparator, toate din perspectiva libertăţii de afiliere, cu tot desuetul sau solemnul aferente. Despre valori schimbătoare şi compromisuri, despre corupţie publică sau interioară, despre cruzime naturală, înţeleasă sau nu, despre o sclavie autoimpusă ca antonim al libertăţii, eliberatoare doar când încetează irosirea unei vieţi în care încetezi să trăieşti altfel decât eşti.

Despre libertatea care te trişează şi-ti distruge rânduirea normală a sinapselor, despre neputinţă, disperare şi deprimare, cu toate fazele ei, despre libertatea dorită în absenţă, dar care, până la urmă, ne face idiot de nefericiţi, despre încorsetare şi greutatea asumării unei alegeri.

Că Franzen e un scriitor fabulos e neîndoielnic, dar cartea de faţă este aproape nedrept de frumoasă, în armonia şi profunzimea cu care se joacă cu fiecare detaliu, fără a altera destinul ansamblului.

O carte miracol.
Un miracol al libertăţii ca povară, dar şi ca izbăvire. Sau nu?

Codruţ Nicolau este absolvent Erisma 2.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 3.7/5 (3 Voturi)

Interviu cu Ştefan Caraman (Kaos Moon), autorul romanului “Scrisori către Rita”

Postat la iulie 27, 2011 - In categoria Scrise de Erismatici

A doua parte

Puteți citi prima parte aici.

CB: Scrisul tău e ca o muzică pe care abia aştepţi să o descoperi, să o asculţi până la capăt. Este de asemenea de o prospeţime incredibilă, este un scris foarte uşor de citit, iar figurile de stil și metaforele, trimiterile, sunt un desfăt. Curg la fiecare pagină. Cât din acestea sunt rod al unui talent pur și cât este căutare, muncă asiduă, tehnica scrisului?

SC:  Băi nu ştiu. Ceea ce pentru tine e un desfăt, pentru o alta persoană poate să fie un ştift. Ceea ce ţie ți se pare proaspăt, altuia i se poate părea plictisitor. Am primit și acest tip de feedback, iar eu ţin cont de feedback. Dar să ne jucăm și să presupunem că tu ai dreptate și vrei să cunoşti proporţiile.
Fără îndoială că, la fel ca în oricare artă, și scrisul presupune o doză de creativitate. Eu mă feresc de cuvântul “talent”, mi se pare limitativ. A fi creativ mi se pare mult mai apropiat de ceea ce înseamnă arta și artiştii. Aşadar, este foarte posibil să fiu un ins creativ. Apoi, îmi place că ai introdus în ecuaţia asta cuvântul “căutare”. În business i se spune “research”, după cum ştii.
Cred că atitudinea corectă a unui ins creativ este aceea de explorator. Nu-ți ajută cu nimic să ai idei, dacă nu eşti o persoană curioasă, capabilă să călătorească dincolo de ele sau înaintea lor. A căuta în tine, în ceilalţi, în tâlcul lucrurilor care ți se întâmplă, în natură, în abisuri… da, e important. Munca asiduă și tehnica scrisului… Acestea sunt, cred, doar nişte deprinderi. Iar deprinderile se capătă. Au importanța lor, dar e una limitată.

CB: Ştefan, îţi cauţi subiectele? Sau pur și simplu ai câteva idei și de aici începi să construieşti? Este dificil să creezi o lume complet nouă, personaje credibile? Este „demanding” să scrii?

SC: Nu, nu mi-am căutat niciodată subiectele. Iar când am făcut-o (mai ales când primeam comenzi din zona dramaturgiei), am dat greş. În general, cred că poveştile pe care le spun mă căuta pe mine. Nic Labiș, de pildă, a apărut din nimic. Nu aveam nimic în cap în ce-l priveşte. Nu dezvoltasem un sinopsis sau o strategie de a duce cartea asta la bun sfârşit… pur și simplu s-a acumulat, apoi s-a scris singură, pe un blog anonim, care acum e mort. Mie nu mi-a trebuit decât s-o înşir. Sau s-o deşir.
Nu e dificil să creezi o lume complet nouă, câtă vreme ea e acolo cumva, în tine. Cine spune că se căzneşte scriind (sau pictând, sau compunând) fie minte, nu e creativ ci doar ambiţios. Sau interesat. Sau parvenit. A construi o lume cu personaje credibile e mai degrabă fascinant.
Dacă e ceva cu adevărat dificil, acela e momentul când termini. E îngrozitor. Pe mine finalul cărţii m-a lăsat abandonat, lipsit de orice busolă. Încă mă caut acum, dar mă simt atât de golit încât am sentimentul că „SCRISORI CĂTRE RITA” a fost mai degrabă un testament artistic decât un roman. Dar aşa m-am simţit de fiecare dată, apoi mi-am revenit. Sper să-mi iasă si de data asta.

CB: Ştefan, eşti un om cu multe valenţe: scrii teatru, poezie, faci critică de teatru ca membru în jurii de festivaluri de teatru internaţional, acum ai scris un roman, lucrezi în business și ai succes. Cum anume se împacă artistul care simte, scrie, cu omul pragmatic, care gândeşte si acţionează? Există un dialog conflictual în tine?

SC:  Fac o singură remarcă – nu sunt critic de teatru și m-a ferit Dumnezeu să am atâta frustrare încât să îmi proiectez lipsa de calitate creativă judecând surplusul altora. Sunt destui ăştia, spaţiul public e plin de pozele lor. Merg în jurii doar în calitate de scriitor și de a evalua spectacole de teatru mai bune decât alte spectacole de teatru. Atât.

Acuma, revenind la “plurivalența” asta pe care mi-o descoperi… atâta vreme cât pot să le fac, nu e nimic special. Ştii? Odată la un interviu pentru un job de business, cineva care ştia că scriu m-a întrebat cam acelaşi lucru: cum pot împăca scrisul cu job-ul de business și, mai ales, cum pot aloca resursa mea timp pentru amândouă. Am răspuns aşa: nu e o problemă de timp, ci doar una de energie. Pe atunci le aveam pentru ambele. Observ că se păstrează. 
Desigur că există un dialog conflictual în mine, dacă nu cumva chiar un ansamblu polifonic de astfel de dialoguri. Dar dă-mi voie să-ți spun că nu mi se pare nimic senzaţional în asta, probabil că este o caracteristică a speciei, pană la urmă. Îmi place o maximă pe care am scris-o undeva într-o piesă de-a mea de teatru – sunt o fiinţă vie, sunt o problemă. E o lege a ceea ce înseamnă umanitate, cred.

CB: Am citit într-un interviu cu tine despre convingerea ta că nu există suflete frumoase, doar problematice. Eu personal  cred că exista suflete frumoase și cred în omul cu bolta înstelată deasupra și conştiinţa morală în sine….

SC:  Să fie cum spui tu :)

CB: Pascal Bruckner spunea că nu există nimic între noi și fericire, decât voinţa noastră de a o… apuca! Că depresia este boala lumii contemporane datorită presiunii sociale din a îţi face din fericire un obiectiv. Obiectiv pe care oamenii îl caută cu disperare și sfârşesc prin a  se prăbuşi în sine. Nic Labiș nu este un om fericit și nici nu are pretenţia să ajungă vreodată să fie… Ce părere ai despre fericire, Ştefan? Este fericirea doar “a moment of grace”?

SC: Cred că Bruckner are dreptate cu goana asta după a fi fericit, și mai ales după anumite “modele” de a fi fericit. A ajuns un soi de valoare socială, se dezvoltă terapii și medicaţii, se face consiliere în acest sens. Fericirea e o afacere. În acest context, nu vreau să fiu fericit. Vreau să fiu depresiv și să vină o doamnă psiholog, iar atunci când o să mă întindă pe canapea și o să înceapă să mă interogheze asupra cauzelor “bolii” mele, să o invit să-mi facă cel mai trist blowjob de care e capabilă ea, cu tot training-ul ei medical. Nu m-ar face fericit, dar e posibil s-o facă pe ea.
Redevenind decenţi, fericirea, ca și depresia, ca și sentimentul patern (sau matern), ca și senzaţia de foame, ca și emoţia primului sărut, ca și  multe alte trăiri, se află în proporţii mai mari sau mai mici în fiecare. E un lucru comun, nu e nimic spectaculos în a fi fericit, nu e un subiect atât de încărcat cu semnificaţii încât să încep să ţes teorii în direcţia asta. La rigoare, fericirea ține de natura vulgară, sau viscerală a omului. A emite judecăţi (care e o întreprindere pur raţională) în direcţia asta e o lipsă de respect, e o dovadă de prostie. Detest faptul că societatea pierde o grămadă de vreme și energie scormonind prin tabuurile fiinţei. Abia asta e o dovadă de nefericire.

Întrebările i-au fost adresate lui Ștefan de Carmen Bahrim.

Vineri, 29 iulie, apare cea de-a doua ediție a romanului “Scrisori către Rita”. Puteți găsi cartea în librăriile Cărturești și Eminescu, sau o puteți primi direct de la Ștefan, cu autograf, dacă îi scrieți pe adresa: kaos.moon@yahoo.com .

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (8 Voturi)

Interviu cu Ştefan Caraman (Kaos Moon), autorul romanului “Scrisori către Rita”

Postat la iulie 20, 2011 - In categoria Scrise de Erismatici

Prima parte

C.B.: Ştefan, în primul rând îţi mulţumesc pentru timpul pe care ţi l-ai luat pentru a răspunde întrebărilor mele. Probabil că primele răspunsuri pe care cititorii tăi și-ar dori să le audă de la tine sunt cele la întrebările: de ce Nic omul fără însuşiri si de ce acest limbaj trivial?

S.C.: Nu trebuie să-mi mulţumeşti pentru timp atâta vreme căt îmi face plăcere să răspund la întrebările tale. Sincer să fiu, evit tot mai des interviurile, iar în ce priveşte cartea asta, am refuzat deja vreo patru propuneri de interviu (dar am acceptat două), tocmai pentru că cei care mă interogau mă considerau fie un tâmpit, fie un gomos care poate da răspunsuri savante la întrebări savante, ceea ce nu e cazul întrucât eu scriu povești și nu construiesc sisteme filosofice.
Întrebările tale sunt incitante, aşa că îţi răspund deschis, cu plăcere.

Acum, de ce Nic omul fără însuşiri…. Carmen, cred că o problemă a omului contemporan este aceea de a avea neapărat însuşiri: calităţi, note de CV, link-uri. De a fi condiţionat și de a servi “la plic”. De a fi cineva. Dacă observi, până şi a fi erou sau rebel este o mişcare de PR azi, chestie din care se scot avantaje bune. Nic Labiș e un anti până la capăt, pentru că aşa este el, și nu pentru că și-a propus să fie astfel. La Nic refuzul nu e o invitaţie la a plusa, iar iubirile lui (căci despre astea vorbim în carte, ladies) nu sunt ipocrite. Cred că Nic Labiș este mai degrabă omul fără însuşiri recognoscibile, sau fără însuşirile necesare ca să facă parte din gaşcă.

Și de ce limbaj trivial…. ştii cum e cu limbajul ăsta? Nu cred că a spune “pulă” e trivial decât într-un context trivial. Uite, la Creangă nu e. Dar la Gigi Becali e. Pe de altă parte, limba română vie este imposibilă sau ciungă fără bagajul ei de cuvinte și expresii tari. Mie mi se pare savuros schimbul de înjurături între doi beţivi – mult mai savuros decât un schimb de idei vorbite între intelectuali… iluștri :) . Și ştii de ce? Pentru că beţivii ăia doi nu se căznesc să spună altceva decât ceea ce simt/ judecă în acelaşi timp. Finalmente, referitor la limbaj, el trebuie raportat la personajul principal al cărţii. Asta îl face credibil, faptul că nu are inhibiţii și nu asigură protecţii.

C.B.: Ştefan, sunt în ziua de astăzi valorile colective compromise? Este Nic un tip în afara societăţii?

S.C.: Băi, bună întrebare. Cred că e mult de vorbit aici și în orice caz orice discuţie pe tema asta e doar una incompletă, uşor urechistă pentru că am senzaţia că astăzi nimeni, dar nimeni, nu mai are măsura lumii în care trăiește. Iar daca nouă ni se poate ierta asta, celor care se află în top-ul societăţii (societăţilor), nu prea.
Până la urmă, ce înseamnă valori colective: Familia? Păi astăzi încheiem contracte prenupţiale ca să fim siguri că dormeza ne rămâne în caz că vaca (sau boul) rupe înţelegerea. Patria? În condiţiile în care – ca să ne raportăm doar la Europa – jumătate din populaţie migrează de colo colo, iar cam 20% din aceasta e corporatistă sau îmbrățisează valorile corporatiste, ce mai rămâne și pentru patrie? Cultura? Dă un click pe remote control si găseşti răspunsul și singură. Educaţia? E buba mare aici și nu doar la noi…
Ei bine, în contextul acesta în care – cel puţin în opinia mea – se coace de o mare schimbare de paradigmă (controlabilă, necontrolabilă, cui îi mai pasă… și cui îi mai ajută…), habar nu am dacă Nic este în afara sau înăuntrul societăţii. Dincolo de haina lui trivială, Nic este totuşi un ins extrem de sincer și de personal. Câţi își mai permit asta, Carmen?

C.B.: Scrisul tău este unul foarte vizual, direct, prin care transmiţi gândurile și stările lui Nic asupra cititorului. Eu am simţit-o puţin extrem, ca un fel de exhibiţionism din partea lui Nic :) Intenţia a fost ca cititorul să îl citească pe Nic și să devină Nic?

S.C.: Scriind această carte și referitor la personaj nu am avut nici o intenţie sau vreo strategie de a surprinde cititorul și de a-l ține captiv în tipul meu de scriitură. Eu scriu fără să elaborez tactici de seducţie sau de penetrare a unor nişe de piaţă. Scriu când îmi vine să scriu și ce-mi vine să scriu. Înainte de toate, însă, povestesc.
Cred că ți-am vorbit odată de “teoria” mea despre actul scrierii unei cărţi, pe care-l asociez cu relatarea unei întâmplări unui prieten, la o bere, pe terasă, uitându-ne la curul ospătăriţei. Asta înseamnă, de fapt, a povesti – o relatare sexy, într-un context sexy, relaxat, neviciat de problemele de acasă, sau de la serviciu sau de mai ştiu eu unde. În astfel de situaţii, pană și descrierile cele mai vulgare, sau cele mai grozave, sau înfiorătoare, sau grave, par acceptabile și, în continuare, asimilabile. Mă străduiesc sa fiu corect cu cititorul meu, iar asta nu înseamnă că e uşor. Nici pentru mine, dar nici pentru el. Mă gândesc că, faptul că nu aparţin instituţiei literare, mă face astfel liber, și atunci când scriu o carte, o fac doar pentru că pot și pentru că vreau, nu pentru că sunt obligat.

C.B.: Este bineînţeles dificil să poţi trage o linie de demarcaţie, însă cât din scrisul tău vine din realitate, din experienţa ta, cât din vise sau, pur și simplu din fantezie? :)

S.C.: Asta e curiozitatea de care nu scapă nici un cititor și, pe lângă el, nici un scriitor. Nu ştiu, nu pot să-și vorbesc în procente. Ştii, atunci când scrii și-ți imaginezi nişte scene, sau dialoguri sau nişte personaje, este foarte posibil ca experienţa ta de viată (experienţă care implică: oameni pe care i-ai cunoscut, întâmplări pe care le-ai trăit, situaţii pe care le-ai avut de înfruntat) să vină și să te ajute. N-aș pune mana în foc că nu mi s-a întâmplat asta. Însă de câte ori sau în ce proporţie sau în ce măsură conştient și în ce măsura neconştient, nu ştiu.

Întrebările i-au fost adresate lui Ștefan de Carmen Bahrim.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (10 Voturi)

“Scrisori către Rita”

Postat la iulie 13, 2011 - In categoria Scrise de Erismatici, Viața după 6

În urmă cu câteva săptămâni am primit o invitaţie la lansarea unei cărţi: “Scrisori către Rita”, scrisă de Ştefan Caraman sub pseudonimul Kaos Moon. Regret că nu mi-am făcut timp să merg la eveniment, însă sunt foarte bucuroasă că, datorită unei întâmplări fericite, am citit cartea și vă pot vorbi pe scurt astăzi despre ea.

Evident că acest text nu se doreşte a fi o recenzie a cărţii lui Ştefan Caraman, eu fiind doar o profană, nu un critic literar. Singurul lucru pe care însă mi-l doresc, este ca oamenii să afle despre această carte, care mie personal mi se pare un regal.

O carte care m-a ţinut ore în șir în casă, în priză, o carte pe care am simţit-o visceral, care m-a făcut să râd în hohote la fiecare pagină și să plâng pe alocuri… O carte care nu poate lăsa indiferent pe nimeni.

“Scrisori către Rita” stârneşte curiozitatea de la prima pagină, fiind incredibil de captivantă, incitantă și provocatoare. Ritmul cuvintelor și al frazelor folosit de Ştefan face ca “Scrisori către Rita” să fie un roman uşor de citit, cu un stil pregnant, viu, și chiar dacă limbajul folosit este de multe ori trivial, de la un moment dat acesta nu se mai observă, nu mai deranjează probabil nici pe cel mai pudic cititor…

Îmi plac foarte mult figurile de stil, metaforele, ideile. Iar cartea are un echilibru perfect între comic și derizoriu…

Nic, personajul central al cărţii, un om fără însușiri, este un tip extrem de lucid și inteligent, ironic, cult. Prin tot discursul lui (inscripţionări pe tricourile adorate, muzică, dialog), Nic are un mod abrupt de a spune lucruri aparent alienate, care copleşesc prin conjuncturile, legăturile și trimiterile pe care le face si care denotă o subtilitate și o profunzime, o sensibilitate, pe care un cititor neatent s-ar putea să nu le observe în complexitatea lor. Iar explorarea lumii interioare a lui Nic este ca un drum către relevarea realităţii noastre, a vieţii de fiecare zi, pe care Ştefan Caraman o examinează cu multa fineţe.

Celelalte personaje, în principal feminine, sunt încântător de diferite, cu aspiraţii și angoase, toate mutilate de propriile experienţe, limite și traume…. unele groteşti, unele degradate și cu comportament deviant…dar toate minunate.
Cartea este structurată pe 5 capitole, începând cu iarna și trecând prin toate anotimpurile, pentru a reveni la iarnă. Mi-a plăcut foarte mult ideea de cerc, de întoarcere în punctul de plecare, chiar dacă de fapt pentru Nic este un drum care vine de nicăieri și duce nicăieri….

Prin Nic, Ştefan ne vorbeşte de condiţia omului ca fiinţă care aşteaptă, de încercarea de a umple un gol, de relativismul timpului, chiar dacă pentru el timpul nu este amânare, viata începând mereu astăzi…

“Natural până în măduva oaselor, absolut genial, arogant, încrezător în propria sexualitate, fenomenal, sincer, talentat, mortal, funny, amestec de vesel-trist, cu o fantezie debordantă, super mișto, fără fasoane, candid şi cu adiere de ingenuitate, atât de frumos, simplu, care creează dependență… O carte care nu plictiseşte, nu revoltă, nu dezgustă. Mai mult decât carte, este mai ales… viața.”
Acestea au fost reacţiile cititorilor lui Ştefan de pe blog sau de pe facebook, iar orice aș spune eu în plus este redundant. Vă recomand să citiţi romanul lui Ştefan, să simţiţi și să vă minunaţi de “Scrisori către Rita”, carte care, sper din suflet să ajungă un best-seller.

Carmen Bahrim

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (14 Voturi)
keep looking »