Scrise de Erismatici

Let’s talk/rock in the tower of Babel! :)

Postat la iulie 5, 2010 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Scrise de Erismatici

de Carmen Bahrim

Să vorbesc despre participarea mea în primul proiect muzical al trupei Elumni este cumva simplu, dar totuşi greu de concentrat în cuvinte. Ce înseamnă muzica pentru mine, ce sunt oamenii pentru mine? Întrebările se leagă şi poate de aceea au acelaşi răspuns în sufletul meu.

Muzica o simt precum o forţă primară, întotdeuna prezentă, care dezleagă necunoscutele în claritate, lăsând viaţa să danseze goală de orice confuzie în faţa mea. Emoţie, senzaţie, intensitate, sunt toate acolo, fără însă a se opri la atât. Probabil felul în care simt muzica mi-a dictat sau arătat întotdeauna şi poziţia mea faţă de viaţă şi oameni. Singura arta care nu poate fi ignorată de nimeni are această putere pentru mine. Viaţa mea ar fi, pur şi simplu, incompletă fără muzică.

Trupa Elumni este un proiect în care cu toţii ne-am adus contribuţia, greul aparţinând instrumentiştilor.  A însemnat timp şi efort pentru fiecare detaliu şi fiecare notă. Dar barierele au fost aproape inexistente, nu ne-am impus nici o rigoare sau vreun şablon în atitudini şi miscări. Fiind totul o reinterpretare, a fost loc, ca la actori, să ne construim singuri personajul, să facem loc implicării individuale. Iar în final rezultatul a fost incredibil: apartenenţa la o trupă de muzica. Chiar dacă pentru o singură seară. Sau nu?

Experienţa de a fi pe o scenă, de a fi în faţa unor oameni care aşteaptă să primească muzică a fost neaşteptat de uimitoare, de plină de greutate.  Emoţiile mele nu mai erau doar ale mele, ci se întindeau dincolo, către alţi oameni. Simţind acest dublu sens al muzicii m-am aflat brusc în starea de a înţelege fericirea, diferită de tot ceea ce ştiam, de a fi artist, de a oferi şi de a primi. Iar faptul că muzica formaţiei AC/DC a fost combinată cu cea românească, tradiţională, a adus întreaga modernitate în spaţiul mioritic, aproape de sufletul celor prezenţi.

Am credinţa că nicio emoţie trăită acolo, pe scenă, prin muzică, nu poate fi exagerată prin cuvinte.



Locul II – Trupa noastră: Erisma Elumni

Robert Turcescu – chitară solo – Realizator TV, Realitatea

Dragos Călin – chitara solo – Director general Maersk line

Adi Pop – chitară bas – Business development manager Ecro

Ovidiu Vanghele – baterie, Senior reporter Mediafax

Voce solo: Adi Vascu – KPMG, Director Advisory services

Doru Gînju – National Sales Manager RBC

Voce solo: Cătălin Caia – Indirect Sales Manager Xerox

Backing vocals:

Răzvan Stoenescu, Director general Document

Olimpia Pleşa, Proprietar Opia events

Cip Teleman, Trainer TMI

Alfred Dumitrescu, Director general Lighthouse Marketing

Monica Neumorni – director general Revista Cariere

Carmen Bahrim – CEO Cardif Asigurări

Adriana Iliescu – KPMG, Director Risk Management &Quality

Oana Bornaz – CEO Data Center Solutions

Mădălina Uceanu – Career Advisor, Partener

Gabi Tokacs – Erudio, Manager de program

Coordonator: Miki Ginju, Director executiv Erudio

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.4/5 (7 Voturi)

Cum (nu) s-a terminat Erisma 9

Postat la iunie 21, 2010 - In categoria Ce mai facem, ce mai zicem, Scrise de Erismatici

de Andrei Pitiş

Mă roagă Miki să scriu despre ceremonia de absolvire a Erismei 9 şi despre petrecerea de sfârşit. Cumva, îmi vine greu. De ce? Haideţi să aflăm împreună.

Cum a început totul? Am auzit despre Erisma cu totul întâmplător. La început m-am gândit: încă un training. Am participat la multe, am şi ţinut câteva.   Ce mi-ar mai putea aduce încă un training? Apoi m-am uitat pe site şi am fost sedus imediat de oamenii care sunt implicaţi în Erisma. Eu nu cred în programe, în metodologii, în teorii pompoase sau în traininguri importate adeseori din alte ţări. Eu cred în oameni. Şi Erisma asta are, o mulţime de oameni minunaţi, dedicaţi, de calitate. Şi nu doar unul-doi. Ci chiar toţi.

Când am început Erisma, ma socoteam destul de pregătit pentru vorbirea în public, care este scopul declarat al acestui program. Chiar mă simţeam un pic intrus, la prima întâlnire, cand toţi îşi doreau să ajungă să vorbească bine în public. Mi-am dat în curând seama că, într-adevăr, vorbeam bine. Dar eram oare într -adevăr eu cel care vorbea? Eu însumi, fără măşti şi artificii? Mai mult decât orice, la Erisma am învăţat cum să fiu eu. Am învăţat că de emoţiile de vorbit în public nu scapi niciodată, însă le poţi folosi pentru a te regăsi şi a fi chiar tu, profund şi autentic în faţa publicului.

Erisma, în sine, a fost o poveste frumoasă, în care am cunoscut Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene, balauri şi zmei. Toţi şi-au dat jos măştile şi şi-au permis să fie ei înşişi. Şi aşa ne-am cunoscut în 9 săptămâni cum ne-ar fi trebuit poate ani în mod normal. Şi vorbesc aici şi de cei care ne-au fost profesori, dar mai ales de colegi, oameni minunaţi împreună cu care cu care am trăit lucruri deosebite şi am creat amintiri pe care le vom avea toată viaţa. Şi cum să marcăm finalul Erismei 9 altfel decât cu un final de poveste? Într-un loc minunat, pe malul Mării Negre, la Constanţa.

Ziua a început cu discursurile de final şi înmânarea diplomelor de absolvire şi a insignelor de Erisma Alumni. Toate discursurile au fost din inimă, demonstrând astfel că toţi ne-am regăsit şi am putut vorbi despre noi, atât în faţa colegilor din promoţia noastră, cât şi din alte promoţii. Erisma Alumni este o comunitate de oameni deosebiţi, cum rar se mai găsesc în zilele noastre.

Imediat după asta, ne-am urcat toţi, prinţi şi prinţese, balauri mari şi mici, la bordul unei corăbii de vis, bricul Mircea, unul dintre cele mai vestite nave şcoală, o corabie construită în 1938.

Am navigat prin apele liniştite ale Mării Negre, pe o mare un pic ceţoasă, cu delfini înnotând în paralel cu noi atât la babord cât şi la tribord, spre deliciul tuturor.

De cele mai multe ori în grupuri de câte doi până la patru, delfinii săreau din apă şi înnotau cu aceeaşi viteză cu noi. Din când în când, câte un exemplar mai curajos se apropia pănă la câţiva metri să ne vadă mai de aproape.
Până şi pescăruşii zburau curioşi în jurul catargelor. Ce adunătură pestriţă eram probabil şi pentru delfini, şi pentru pescăruşi! :-)

Seara, toată lumea antică s-a strâns într-un singur loc.

Erau acolo şi Cezar, şi Deceneu, zei, zeiţe, sirene, toţi puşi pe joacă şi şotii.

A fost şi muzică şi dans şi foarte multă căldură, eram ca nişte prieteni foarte vechi, deşi ne cunoşteam doar de căteva săptămâni. Am spus şi bancuri, şi poveşti, şi toţi eram trişti că se terminase. Dar se terminase oare? De ce nu putem continua?

Şi acum putem să ne întoarcem la întrebarea de ce mi-a fost greu să scriu despre sfârşitul Erismei 9. Pentru că nu înţelegeam. Care sfârşit?

Este doar un nou început, în continuarea Erismei 9. Un loc unic unde te întâlneşti cu oameni deosebiţi, şi acesta este un lucru nepreţuit în lumea în care trăim. Un tărâm de poveste, după Erisma 9.
O Erisma nouă!

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

Sensul drumului sau drumul sensului?

Postat la iunie 8, 2010 - In categoria Scrise de Erismatici

de Mădălina Uceanu

Dimineaţa devreme, fugind spre muncă, întâlniri şi şedinţe, te trezeşti că e primăvară. Sau e vară. Sau a început să ningă. Vaaai, vine Crăciunul din nou? Şi numărul acela ciudat de la finalul datei din calendar începe să semene cu secundarul ceasului. Dar nu mereu, din fericire. Îţi mai aminteşti cu un nod în gât de momente în care secundarul părea decis să îşi demonstreze importanţa reală şi refuza să se mişte doar pentru că îl rugai tu! În fond, cine eşti tu să controlezi timpul?

Acelea păreau să fie semnele unei chemări către o aparentă căutare a sensului drumului pe care ne poartă viaţa. Dar gândul ăsta nu a trecut recent prin nici o dietă şi pare să nu fie cititor de reviste mondene, nu respectă nici o regulă a zilei de azi, atârnă greu şi nu atrage.

Dar după prima apariţie, făcută cu greutate, pare să se încăpăţâneze să revină. Ca şi cum refuzul tău iniţial l-a înţeles ca pe o invitaţie. Oare de ce? Nu mai ştiu să mă exprim? Nu am fost suficient de clară? Nu te vreau în preajma mea. Stai departe de mine, eu am multă treabă de făcut încă, şi multe probleme infinit mai importante decat să te primesc şi să zăbovesc asupra ta. Viaţa de acum are alt ritm, ce ştii tu.

Şi apoi, ca printr-o minune, încep să ţi se aştearnă în cale diverse semne că mai sunt şi alţii vizitaţi de acelaşi gând. Începi să depozitezi fără să vrei imagini furate cu coada ochiului, gesturi banale, priviri vorbitoare, mâini întinse chemător, cuvinte al căror sens parcă acum îl înţelegi pentru prima dată. Vezi lumea ca şi cum abia acum faci cunostinţă cu ea şi o întâmpini cu smerenia şi timiditatea unui adolescent. Apoi, uşor uşor, începi să îţi cauţi răspunsul tău. Încotro? De ce? Ăsta sunt eu? Şi totuşi, cine e străinul acela din oglindă? Ăsta era drumul?

Şi brusc îţi aminteşti de Alice, da, Alice în Ţara Minunilor şi dialogul ei cu pisica. Da, pisica cu cap mare care apare din neant.
“ Într-o zi Alice ajunse la o intersecţie şi văzu o pisică de Cheshire în copaci. Pe care drum să o iau? întrebă. Unde vrei să ajungi? primi răspuns. Nu ştiu, spuse Alice. Atunci, spuse pisica, nu contează.”

Nu ştiu către ce mă îndrept? Acum câteva secunde părea clară direcţia, dar brusc s-a instalat amnezia. Ştiam eu că nu trebuia să primesc gândul acela. Ştiam, ştiam. Sensul drumului părea clar înainte, acum, nici măcar nu mai ştiu dacă ăsta e drumul. Am fiori. Întâi de teamă, apoi brusc parcă se transformă într-unii de bucurie. Un nou gând se strecoară luminos. Păi dacă nu mai ştiu sigur, înseamnă că aş putea alege din nou. Alt drum? Sau poate nu sunt pregătită încă? Dar ce înseamnă să fiu pregătită? Cine a aşternut în calea gândului petale roşii de trandafiri chemându-l spre mine? Cine a pus afişe mari cu “Bine ai venit”? Nimeni. Şi totuşi a venit.

Şi dintr-o dată drumul începe să capete sens, nu acela pe care păream că vreau să îl caut iniţial. Ci acela, nepregătit, neaşteptat, nedorit, dar atât de binevenit! Drumul devine sens. Şi totul pare să se aşeze la loc în matcă, doar că matca asta presupune intersecţii la tot pasul, oameni care te însoţesc pretutindeni, imaginile prinse cu coada ochiului începi să le vezi cu ochii deschişi, şi căutarea începe să devină regula şi nu excepţia. Căutarea prinde forme clare, de explorare continuă, de lărgire a liniei orizontului, de uşi deschise pentru gânduri refuzate până atunci. În oglindă începi să îl recunoşti pe cel care acum ceva timp căuta direcţia potrivită, iar acum potrivit este tot ceea ce are sens pentru el. Şi atât!

“Cea mai profundă frică a noastră nu este aceea ca suntem inadecvaţi. Frica noastră cea mai profundă este aceea că suntem peste măsură de puternici. Lumina noastră, nu părţile întunecate ne sperie. Şi ne întrebăm: de ce suntem atît de talentaţi, minunaţi sau inteligenţi? Răspunsul este: pentru că eşti copilul lui Dumnezeu! Şi cînd asta străluceşte în tine, le oferi şi celorlalţi şansa să o facă. Şi dacă ne eliberăm de această frică, se eliberează şi ceilalţi”. “A Course in Miracles” – Marianne Williamson

Mădălina Uceanu reprezintă Career Advisor, companie specializată în servicii de management al carierei.

www.careeradvisor.ro

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (5 Voturi)

Un kil de cireșe sau o sută de amperi?

Postat la iunie 3, 2010 - In categoria Scrise de Erismatici

de Rodica Nicolae

Cu voia dumneavoastră, am să fac o aroganţă. Nu vă speriaţi, am proprietatea termenilor, ştiu că aroganţa nu se face, dar aşa l-am auzit pe un tânăr din generaţia Y exprimându-se: „Ne-am gândit să facem o aroganţă, să ne aruncăm în fântâna de la Universitate”. Ca şi el, vreau să fac o aroganţă: să demitizez succesul.
Mă scald într-o mare de oameni de succes. Aş spune, fără să greşesc prea mult, că sunt doctor în succes, aşa cum alţii sunt în energie, în bursă, în imobiliare. Şi în această calitate, îl pot descrie cu destul de multă acurateţe.

În primul rând, dat fiind faptul că afectează mase atât de largi de oameni, te-ai aştepta să-l iei, ca pe-un microb. Să ai, deci, parte de cifre mari de afaceri, să joci în spectacole cu casa închisă, să ai o agendă ocupată pe următorii doi ani, să călătoreşti non-stop prin lume, să ai notorietate (măcar naţională), frumuseţe, talent, bani… Ei bine, nu se ia! Nu se transformă în pandemie nici dacă-l au o sută, nici dacă-l au patruzeci de mii de persoane în jurul tău. Rămâne la purtător. Mai ales dacă acesta are grijă să folosească batista după fiecare strângere de mână a invidioşilor mascaţi în admiratori.

În al doilea rând, nu numai că nu e contagios, dar dacă te procopseşti cu el pe cale genetică, se manifestă foarte specific, în forme particulare, de la caz la caz. Unuia îi iese doar o bubă mică pe gât, altuia i se întinde ca o eczemă pe faţă, în timp ce altuia îi provoacă ameţeli şi vertij.
Ca simptomatologie, poate fi însoţit adesea de o nevoie acută de izolare, în locuri la înălţime, cu expunere cât mai redusă la aglomeraţii urbane.
Durata variază în funcţie de mulţi factori, interni şi externi: potenţial de risc, imunitate la crize, background, anotimp economic, mediu social. Altfel spus, depinde de cum a fost pregătit terenul în care a prins sămânţa şi de numărul de ploi din anii aceia.
Printre factorii agravanţi se numără goana după, determinarea excerbată, competitivitatea scăpată de sub control, presiunea familiei etc.

Bărbaţii şi femeile sunt în egală măsură expuşi pericolului de a avea succes, singura care poate influenţa statisticile fiind vârsta. Din analizele făcute în timp, în intervalul 20-60 de ani s-au înregistrat cele mai multe cazuri.
După un episod de succes, urmat de acalmie, se poate recidiva, mai ales în perioadele de boom economic şi dacă s-au menţinut relaţiile cu pacienţi inoculaţi.
Cum se tratează? Cu respect.

Dacă m-aş opri aici, precis m-aţi bănui de frustrare şi invidie. Dar n-o să mă opresc şi o să mai şi redevin serioasă, aşa cum merită un subiect atât de sensibil. Cred că o mare parte din stresul pe care toţi îl acuzăm în ultimii douăzeci de ani derivă din obiectivele nerealiste de succes pe care ni le-am setat. Eu nu sunt bună să fac bani, dar îmi iese formidabil critica, ea – are un cont gras, dar nu se pricepe să-şi asorteze maşina la taior, celui frumos de pică i-au ieşit analizele proaste, iar pe supraponderala de vizavi o divinizează bărbatu-său şi copiii. Realizarea nu are o singură unitate de măsură. Depinde de atât de multe lucruri, încât mă şi întreb de ce acceptăm discuţii despre succes înainte de a-l defini în termenii fiecăruia.

Banii? Cunosc destui oameni împliniţi în teritorii fără monedă. Awareness? Cele mai multe cariere evoluează în cea mai desăvârşită discreţie. Frumuseţe? Unul dintre darurile naturii pe care n-ai cum să te superi. Talent? Mai greu, dar se poate suplini prin muncă…
O primă recomandare, aşadar, ar fi să nu mă forţez să ating toate culmile.
A doua ar fi ca, după ce îmi aleg câteva obiective, să mă uit în oglindă: pot eu ajunge „miss cartier”, cu mâinile astea lungi până la genunchi?
Şi dacă nu, m-aş gândi apoi ce pot face totuşi cu tot ce am în cap şi cu mânuţele astea două, astfel încât să-mi iasă şi bine, şi repede, şi frumos, şi ieftin şi nemaifăcut până acum de cineva.

Dar cel mai important ar fi să-mi închipui cum m-aş simţi pe tot drumul către acolo şi cum mi-ar sta odată ajunsă în vârf. Aş vrea eu, de fapt, să fiu acolo? Că poate mă simt realizată în altă dimensiune. Poate pentru mine e suficient să mă iubească tare doar trei oameni, nu întreg Universul, ca să dau doar un exemplu.
Apoi, să nu uităm bucuriile de parcurs. Măruntele victorii dintre a treisuta şi a treisuteuna etapă. Faptul că am ajuns, că am ajuns vie, întreagă, că mai am şi câţiva prieteni lângă mine, când ne facem poza… Nu e puţin lucru!

Succesul este, aşadar, o chestiune foarte personală. Nu se ia şi nu se dă. Se croieşte pe măsură, cu măsură. În termeni foarte specifici, despre care v-aş putea da detalii, dacă vă interesează, consider că şi eu am contractat o formă uşoară de succes. Şi am decis să nu mă tratez. Îl las să văd cum evoluează…

Rodica Nicolae este Redactorul-şef al Revisei Cariere.
www.cariereonline.ro

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.6/5 (10 Voturi)

The price of being a sheep is boredom

Postat la februarie 1, 2010 - In categoria Scrise de Erismatici

“The price of being a sheep is boredom. The price of being a wolf is loneliness. Choose one or the other with great care”

de Mircea Ţiplea

spune una din schiţele desenate de celebrul ‘cartoonist’ i blogger american, Hugh MacLeod (gapingvoid.com – cică peste un milion de oameni îi vizitează blogul lunar). Şi am început să mă gândesc dacă e într-adevăr aşa.

M-am gândit la cei zece ani de ‘multinaţionale’ dinaintea fugii mele de lume din toamna anului trecut, la oamenii pe care i-am cunoscut la serviciu, la modul în care i-am judecat şi m-au judecat (mă rog, evaluat). Mi-am adus aminte de toate lişitele şi potârnichile pe care le-am văzut în viaţa mea. Pe urmă, când am trecut de la tabele la ppt. am descoperit căţei şi ponei prezentând, rând pe rând, asistaţi de slide-uri colorate şi gâtuiţi de emoţie, în fata vre-unui crocodil venit de departe care în baza celor câteva zeci de minute de spectacol trebuia să dea verdicte şi să schimbe destine (‘The dogs and poney show”).

Mai apoi m-am întors de la Lausanne cu o carte care mi-a deschis mintea – majoritatea dintre noi urmăm o cale bine bătătorită în viaţa profesională: suntem la început tigri (dăm totul pentru companie, suntem ‘relocabili’ în orice ţară, lucrăm noaptea şi tranşăm grav orice dispută despre work-life balance spunând că e o chestiune de opţiune în viaţă!); pe urmă devenim pisici (suntem încă dispuşi la efort, dar numai în anumite condiţii pe care încet încet începem să le impunem şi noi), iar spre sfârşit devenim urşi (plecăm la program după o zi în care jumătate din timp am stat pe site-uri despre golf, vacanţe şi arme de vânătoare).

Aveţi mare grijă la patologie, unii se nasc urşi, iar alţii pot rămâne tigri toată viaţa. Cei de pe urmă au nevoie constantă de revalidare, altfel îşi pierd motivaţia. Mai mult

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.2/5 (28 Voturi)
« go back