Despre prietenie şi trădare, spirit competitiv şi decizii luate de genele dominante, în locul nostru, despre religie şi capcane, despre iubirea idolatră la limita patologicului, despre revolta adolescentului şi a adultului cu sânge de copil, despre “furia omului cumsecade” îmbăiat în responsabilitate, despre alegeri greşite şi, din nou, despre libertate, ca o mare fentă, păcăleala universală de pasăre în zbor, visător ascunsă în tufişuri.

Despre mai toate temele sociale la modă acum sau cine ştie când, de la ecologie şi suprapopulare, până la rasism şi înlănţuirea rural-cuminte-urban-acaparator, toate din perspectiva libertăţii de afiliere, cu tot desuetul sau solemnul aferente. Despre valori schimbătoare şi compromisuri, despre corupţie publică sau interioară, despre cruzime naturală, înţeleasă sau nu, despre o sclavie autoimpusă ca antonim al libertăţii, eliberatoare doar când încetează irosirea unei vieţi în care încetezi să trăieşti altfel decât eşti.

Despre libertatea care te trişează şi-ti distruge rânduirea normală a sinapselor, despre neputinţă, disperare şi deprimare, cu toate fazele ei, despre libertatea dorită în absenţă, dar care, până la urmă, ne face idiot de nefericiţi, despre încorsetare şi greutatea asumării unei alegeri.

Că Franzen e un scriitor fabulos e neîndoielnic, dar cartea de faţă este aproape nedrept de frumoasă, în armonia şi profunzimea cu care se joacă cu fiecare detaliu, fără a altera destinul ansamblului.

O carte miracol.
Un miracol al libertăţii ca povară, dar şi ca izbăvire. Sau nu?

Codruţ Nicolau este absolvent Erisma 2.

„Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de stele strălucesc pe degeaba?” se mira Seneca, unul dintre filozofii care credeau că astrele influenţează destinul omului. „Urmez multitudinea înşiruirii de stele în cursa lor circulară” spunea Ptolemeu, atent deopotrivă la ce se întâmplă pe bolta mişcătoare şi la ce se întâmplă jos, pe pământ. În schimb, Schopenhauer vedea în astrologie o dovadă a „subiectivităţii jalnice a oamenilor”, care raportează cursa astrelor în univers „la micul lor eu” şi pun în relaţie cerul plin de constelaţii cu pământul plin de ticăloşi.

Cu capul în stele şi cu ochii în carte, Zodierul schimbă foaia de calendar, după mirările omului modern: „Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de cărţi strălucesc pe degeaba?”  Fie ca în anul care vine să fiţi sănătoşi, veseli, ocrotiţi de cărţi şi de astre deopotrivă.

Zodier – Ioana Pârvulescu

Horoscopul pentru Vărsători îl găsiţi aici:

Pentru că lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, se mişcă: se poate contracta, sau, dimpotrivă, se poate dilata şi umple. Cu experienţele pe care le trăim, orizonturile pe care le urmărim, dar mai ales cu oamenii pe care alegem să îi ascultăm şi să-i simţim lângă noi.
Pentru că oamenii se pot îmbogăţi din gânduri, experienţe şi sentimente împărtăşite.

Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.
O discuţie pe lună, aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

Acum ceva timp am publicat primele două părți ale unui interviu cu Ioana Pârvulescu, pe care le poţi citi aici și aici.

Te invităm să citeşti şi ultima parte în rândurile de mai jos:

Gabi Tokacs

CRED CĂ A VENIT TIMPUL SĂ SCHIMBĂM MIZA, SĂ MIZĂM PE BINE! (3)

G.T. : Care crezi că e ajutorul pe care cineva poate să şi-l ia pentru a crește, a se dezvolta?
I.P. : Pentru mine educaţia, în sensul cel mai deschis şi mai generos al cuvântului. Poate fiindcă în familia mea au fost peste 10 profesori – de la învăţători la profesori universitari, directori de şcoli etc., – şi adaug că un învăţător bun e mult mai important decât un profesor universitar bun – aşadar poate că şi din cauza asta cred mult în educaţie. Şi-n profesorul cu har, cel pe care elevii îl iubesc instinctiv, chiar când se tem de el, eventual. Iar în lipsa unui asemenea om, cărţile, filmele, muzica, arta. Acestea suplinesc totul. Dar orice pasiune, de pildă cea pentru astronomie poate deveni un bun profesor. Educaţia, ca toate valorile pozitive de care vorbeam mai înainte, are şi o conotaţie negativă : e constrângerea, rigiditatea, regula care trebuie călcată. Nu de această educaţie vorbesc, ci de cea generoasă, dăruirea.

G.T. : La Erisma ne înveţi că nici un cuvânt nu e în totalitate creator sau distrugător. Totuşi, care ai spune că sunt cele mai distrugătoare cuvinte? Şi cum le putem păcăli să-şi schimbe năravul – din distrugătoare, sterpe, în creatoare?
I.P. : E un subiect prea mare ca să-l rezolv aici. Cursul lămureşte câte ceva din subiectul ăsta.

G.T.: Atunci te-aş ruga să-mi vorbeşti despre experienţa ta de profesor la ERISMA.
I.P.: Asta o fac cu plăcere. Am venit la Erisma cu destule prejudecăţi despre „oamenii de afaceri” şi, nu-ţi ascund, cu destulă strângere de inimă. Suntem ca în filmul Monster’s Ink. , parcă aşa se numea, în care „monstrul” şi copilul ţipă de spaimă când se zăresc prima oară. Ne temem unii de alţii înainte de a ne cunoaşte. Or, surpriza plăcută a fost să găsesc nişte oameni inteligenţi, receptivi în cel mai înalt grad şi, mai ales, lucrul care a contat cel mai mult, buni, dornici de frumos, de viu, de adevărat. Poate că în viaţa de corporaţie sunt altfel, sunt nevoiţi să fie altfel, asta nu ştiu, dar plecând de aici ei pot schimba lumea, dacă vor. Chiar în cea mai neagră variantă Erisma nu are efecte negative, măcar terapeutică tot e pentru participanţi. Iar în varianta optimistă cred că experienţa lor punctuală se va transmite din aproape în aproape, în cercuri concentrice tot mai mari. Sau în avalanşă, dar nu una distrugătoare, ci una care distruge doar ce e destructiv şi pune în loc ce e bun.

G.T. : Ce părere ai despre felul în care folosim limba română de la o vreme?
I.P. : Groaznică. O chinuim teribil, dar, mai ales, o sărăcim, îi ignorăm puterea şi bogăţiile. Suntem ca unul care are o pivniţă plină cu bunătăţi, dar mănâncă doar mămăligă, fiindcă a pierdut cheia sau nu mai ştie drumul spre depozitul lui.

G.T. : Eu am o listă de lucruri pe care vreau neapărat să le fac. Şi e lungă. Ai putea să-mi spui câteva dintre lucrurile care sunt pe lista ta?
I.P. : Eu sunt ceva mai trecută prin viaţă decât tine, am câţiva ani buni în plus, aşa că lista mea e mult mai scurtă. Vreau să am timp.

G.T. : Toţi trăim într-un ritm foarte accelerat. Avem câteva minute să-l citim puţin pe cel din faţa noastră şi să ne dăm seama dacă vrem să ne continuăm discuţia cu el. Dacă ai fi în situaţia asta, cum sau după ce ai încerca să-l citeşti pe cel din faţa ta?
I.P. : Aici funcţionează intuiţia, la fel ca la cărţi. Nu sunt reţete.

G.T.: Fiecare persoană are în ea ceva ce e cheia tuturor lucrurilor. În poveşti personajele caută ceva-ul ăsta, trec printr-o serie de probe, apoi descoperă că îl aveau în ele tot timpul. La tine ce e lucrul ăsta?
- Nu ştiu, nu l-am găsit.

G.T.: Pun întrebarea asta tuturor oamenilor de la care cred că am de învăţat: primesc din ce în ce mai dese şi mai multe semnale că ne dispar micile fărâme de magie din viaţă, că uităm să ne bucurăm de micile minuni de zi cu zi. Mi se pare că fiecare trăieşte într-o lume a lui, iar ce vedem în jurul nostru câteodată e o intersecţie de nuanţe de cenuşiu, rareori înviorate de pete de culoare. Tu cum reuşeşti să-ţi colorezi lumea ta?
I.P.: Păi vezi, asta e. N-ar trebui să vorbim de lumea mea, a ta, a lor, ci să descoperim că trăim într-o lume căreia fiecare îi adăugăm câte o culoare. E un lucru pe care-l înţelegi târziu: oamenii din jur, şi cei buni, şi cei răi, şi cei proşti, şi cei caraghioşi sunt cei care o colorează. În vremea lui Shakespeare lucrurile erau înţelese mai bine: lumea e o scenă, iar noi, actorii şi spectatorii ei. Nu e nimeni în plus. Mai e, probabil, un mare Spectator nevăzut şi plin de culori.

Respirăm adânc și gata. Ieșim pe scenă.
Tot noi suntem, oamenii mari și seriosi pe care îi vedeți făcând o sumedenie de lucruri. Ne-am oprit azi, ca altădată, să ne mai luăm o rație de viață.”

Cuvintele acestea, semnate de Mihaela Feodorof – Feo, pentru prieteni și Veta și Ipingescu, după numele de scenă, au întâmpinat publicul spectacolului “Amor cu năbădăi”. Au trecut trei luni de-atunci și ni s-a făcut deja dor de emoțiile din culise și de vânzoleala din cabine.
Cătălina Filip și Lucian Ene, de la TVR 2 ne-au urmărit timp de două zile în spatele scenei.
Atmosfera dinaintea spectacolului și joaca noastră de-a teatrul a fost surprinsă de camera emisiunii Hobbyceiuri aici.

Gabi Tokacs

Puteți citi prima parte aici.

CB: Scrisul tău e ca o muzică pe care abia aştepţi să o descoperi, să o asculţi până la capăt. Este de asemenea de o prospeţime incredibilă, este un scris foarte uşor de citit, iar figurile de stil și metaforele, trimiterile, sunt un desfăt. Curg la fiecare pagină. Cât din acestea sunt rod al unui talent pur și cât este căutare, muncă asiduă, tehnica scrisului?

SC:  Băi nu ştiu. Ceea ce pentru tine e un desfăt, pentru o alta persoană poate să fie un ştift. Ceea ce ţie ți se pare proaspăt, altuia i se poate părea plictisitor. Am primit și acest tip de feedback, iar eu ţin cont de feedback. Dar să ne jucăm și să presupunem că tu ai dreptate și vrei să cunoşti proporţiile.
Fără îndoială că, la fel ca în oricare artă, și scrisul presupune o doză de creativitate. Eu mă feresc de cuvântul “talent”, mi se pare limitativ. A fi creativ mi se pare mult mai apropiat de ceea ce înseamnă arta și artiştii. Aşadar, este foarte posibil să fiu un ins creativ. Apoi, îmi place că ai introdus în ecuaţia asta cuvântul “căutare”. În business i se spune “research”, după cum ştii.
Cred că atitudinea corectă a unui ins creativ este aceea de explorator. Nu-ți ajută cu nimic să ai idei, dacă nu eşti o persoană curioasă, capabilă să călătorească dincolo de ele sau înaintea lor. A căuta în tine, în ceilalţi, în tâlcul lucrurilor care ți se întâmplă, în natură, în abisuri… da, e important. Munca asiduă și tehnica scrisului… Acestea sunt, cred, doar nişte deprinderi. Iar deprinderile se capătă. Au importanța lor, dar e una limitată.

CB: Ştefan, îţi cauţi subiectele? Sau pur și simplu ai câteva idei și de aici începi să construieşti? Este dificil să creezi o lume complet nouă, personaje credibile? Este „demanding” să scrii?

SC: Nu, nu mi-am căutat niciodată subiectele. Iar când am făcut-o (mai ales când primeam comenzi din zona dramaturgiei), am dat greş. În general, cred că poveştile pe care le spun mă căuta pe mine. Nic Labiș, de pildă, a apărut din nimic. Nu aveam nimic în cap în ce-l priveşte. Nu dezvoltasem un sinopsis sau o strategie de a duce cartea asta la bun sfârşit… pur și simplu s-a acumulat, apoi s-a scris singură, pe un blog anonim, care acum e mort. Mie nu mi-a trebuit decât s-o înşir. Sau s-o deşir.
Nu e dificil să creezi o lume complet nouă, câtă vreme ea e acolo cumva, în tine. Cine spune că se căzneşte scriind (sau pictând, sau compunând) fie minte, nu e creativ ci doar ambiţios. Sau interesat. Sau parvenit. A construi o lume cu personaje credibile e mai degrabă fascinant.
Dacă e ceva cu adevărat dificil, acela e momentul când termini. E îngrozitor. Pe mine finalul cărţii m-a lăsat abandonat, lipsit de orice busolă. Încă mă caut acum, dar mă simt atât de golit încât am sentimentul că „SCRISORI CĂTRE RITA” a fost mai degrabă un testament artistic decât un roman. Dar aşa m-am simţit de fiecare dată, apoi mi-am revenit. Sper să-mi iasă si de data asta.

CB: Ştefan, eşti un om cu multe valenţe: scrii teatru, poezie, faci critică de teatru ca membru în jurii de festivaluri de teatru internaţional, acum ai scris un roman, lucrezi în business și ai succes. Cum anume se împacă artistul care simte, scrie, cu omul pragmatic, care gândeşte si acţionează? Există un dialog conflictual în tine?

SC:  Fac o singură remarcă – nu sunt critic de teatru și m-a ferit Dumnezeu să am atâta frustrare încât să îmi proiectez lipsa de calitate creativă judecând surplusul altora. Sunt destui ăştia, spaţiul public e plin de pozele lor. Merg în jurii doar în calitate de scriitor și de a evalua spectacole de teatru mai bune decât alte spectacole de teatru. Atât.

Acuma, revenind la “plurivalența” asta pe care mi-o descoperi… atâta vreme cât pot să le fac, nu e nimic special. Ştii? Odată la un interviu pentru un job de business, cineva care ştia că scriu m-a întrebat cam acelaşi lucru: cum pot împăca scrisul cu job-ul de business și, mai ales, cum pot aloca resursa mea timp pentru amândouă. Am răspuns aşa: nu e o problemă de timp, ci doar una de energie. Pe atunci le aveam pentru ambele. Observ că se păstrează. 
Desigur că există un dialog conflictual în mine, dacă nu cumva chiar un ansamblu polifonic de astfel de dialoguri. Dar dă-mi voie să-ți spun că nu mi se pare nimic senzaţional în asta, probabil că este o caracteristică a speciei, pană la urmă. Îmi place o maximă pe care am scris-o undeva într-o piesă de-a mea de teatru – sunt o fiinţă vie, sunt o problemă. E o lege a ceea ce înseamnă umanitate, cred.

CB: Am citit într-un interviu cu tine despre convingerea ta că nu există suflete frumoase, doar problematice. Eu personal  cred că exista suflete frumoase și cred în omul cu bolta înstelată deasupra și conştiinţa morală în sine….

SC:  Să fie cum spui tu

CB: Pascal Bruckner spunea că nu există nimic între noi și fericire, decât voinţa noastră de a o… apuca! Că depresia este boala lumii contemporane datorită presiunii sociale din a îţi face din fericire un obiectiv. Obiectiv pe care oamenii îl caută cu disperare și sfârşesc prin a  se prăbuşi în sine. Nic Labiș nu este un om fericit și nici nu are pretenţia să ajungă vreodată să fie… Ce părere ai despre fericire, Ştefan? Este fericirea doar “a moment of grace”?

SC: Cred că Bruckner are dreptate cu goana asta după a fi fericit, și mai ales după anumite “modele” de a fi fericit. A ajuns un soi de valoare socială, se dezvoltă terapii și medicaţii, se face consiliere în acest sens. Fericirea e o afacere. În acest context, nu vreau să fiu fericit. Vreau să fiu depresiv și să vină o doamnă psiholog, iar atunci când o să mă întindă pe canapea și o să înceapă să mă interogheze asupra cauzelor “bolii” mele, să o invit să-mi facă cel mai trist blowjob de care e capabilă ea, cu tot training-ul ei medical. Nu m-ar face fericit, dar e posibil s-o facă pe ea.
Redevenind decenţi, fericirea, ca și depresia, ca și sentimentul patern (sau matern), ca și senzaţia de foame, ca și emoţia primului sărut, ca și  multe alte trăiri, se află în proporţii mai mari sau mai mici în fiecare. E un lucru comun, nu e nimic spectaculos în a fi fericit, nu e un subiect atât de încărcat cu semnificaţii încât să încep să ţes teorii în direcţia asta. La rigoare, fericirea ține de natura vulgară, sau viscerală a omului. A emite judecăţi (care e o întreprindere pur raţională) în direcţia asta e o lipsă de respect, e o dovadă de prostie. Detest faptul că societatea pierde o grămadă de vreme și energie scormonind prin tabuurile fiinţei. Abia asta e o dovadă de nefericire.

Întrebările i-au fost adresate lui Ștefan de Carmen Bahrim.

Vineri, 29 iulie, apare cea de-a doua ediție a romanului “Scrisori către Rita”. Puteți găsi cartea în librăriile Cărturești și Eminescu, sau o puteți primi direct de la Ștefan, cu autograf, dacă îi scrieți pe adresa: kaos.moon@yahoo.com .

Pentru că lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, se mişcă: se poate contracta, sau, dimpotrivă, se poate dilata şi umple. Cu experienţele pe care le trăim, orizonturile pe care le urmărim, dar mai ales cu oamenii pe care alegem să îi ascultăm şi să-i simţim lângă noi.
Pentru că oamenii se pot îmbogăţi din gânduri, experienţe şi sentimente împărtăşite.

Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.
O discuţie pe lună, aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

Acum ceva timp am publicat o primă parte a unui interviu cu Ioana Pârvulescu, pe care o poţi citi aici.

Te invităm să citeşti şi cea de-a doua parte în rândurile de mai jos:

Gabi Tokacs

CRED CĂ A VENIT TIMPUL SĂ SCHIMBĂM MIZA, SĂ MIZĂM PE BINE! (2)

G.T.: Ce e vârsta, de fapt? Cum o determini?
I.P. : În romanul meu, un copil de 8 ani îl întreabă pe un bărbat mai în vârstă dacă el ştie ce e timpul. Şi răspunsul vine scurt : Nu. Orice altă vorbă e de prisos.

G.T. : Te-a lăsat vreodată mască vreo perlă a unui copil?
I. P. : De multe ori, copiii au ceea ce se cheamă în poezie „expresivitate involuntară”. Ei seamănă, într-un fel, cu poeţii, au acces, nu neapărat conştient, controlat, la frumuseţi şi adevăruri care nouă, maturilor, ne scapă.

G.T. : Ce şanse au adulţii să-şi recupereze zâmbetul şi creativitatea?
I.P. : Asta e la îndemână, nu trebuie decât să vrea. Ele sunt acolo. Există în noi şi o contra-cutie a Pandorei, un loc cu tot ce e bine şi bun în noi, iar dacă o deschidem, lumea se umple de frumos. Contemporaneitatea mizează totul pe rău (vezi mass-media), iar eu cred că a venit timpul să schimbăm miza, să punem toţi banii pe bine, să mizăm pe bine.

G.T. : Cărţile îşi aleg cititorii sau cititorii îşi aleg cărţile?
I.P. : Ambele, dar mai ales prima variantă. Încet-încet ajungi să-ţi dai seama că tu alegi o carte, dar dacă ea nu te vrea, degeaba o ţii la căpătâi. Invers însă, când cartea te vrea, atunci nu mai ai obstacole, o citeşti pe nerăsuflate, revii la ea, o ţii lângă tine. Dacă ne-a ales şi cartea, atunci se produce o hibridizare subtilă, în care şi omul se lasă influenţat de carte, dar şi cartea se umple cu suflul omului.

G.T.: Nu mai există magia în lume sau e acolo, dar n-o mai vedem noi?
I.P. : Sigur n-o mai percepem noi. Omenirea a devenit şi ea cam nesimţită, cam vidă, de teamă să nu fie socotită naivă sau sentimentală. Să ai sentimente nu înseamnă să fii sentimental. Să trăieşti cu intensitate nu înseamnă să fii ridicol. Eu cred că şi dacă ar veni Dumnezeu pe pământ, oamenii, în majoritatea lor, ar continua să se poarte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat prea deosebit. Iar alţii ar profita ca să înceapă cu milogeala. Nu ştiu câţi s-ar înfiora.

G.T.: Care e locul tău preferat din Bucureşti?
I.P. : Trecutul şi poveştile fiecărui loc. De pildă cele ale Teatrului Naţional de pe Calea Victoriei sau ale Fântânii Sărindar sau ale redacţiilor de ziare.

G.T.: Crezi că avem Totul în noi şi că ideile, gândurile, cunoştinţele trebuie doar moşite, ca să se nască şi să înceapă să respire?
I.P.: Da, categoric, aşa e.

G.T. : Cât de important e stilul personal? Şi cum l-ai defini pe al tău, în câteva cuvinte?
I.P. : E semnul distinctiv al fiecăruia. Oamenii de calitate au stil. Le style c’est l’homme même aşa trebuie înţeles. Semnul meu distinctiv? Cred că ceilalţi trebuie să-ţi descopere stilul, fiindcă e ceva impudic în a ţi-l defini singur. Problema e că atunci când ţi-l definesc ceilalţi s-ar putea să greşească mult şi să te perceapă aşa cum tu ştii că nu eşti. Uneori îţi dau calităţi, însuşiri bune pe care nu le ai. Şi de-aici o serie de încurcături. Dar, încă o dată, vrei nu vrei, stilul îl ai, e la fel ca amprentele.

G.T. : Ce înseamnă scrisul pentru tine?
I.P. : Încă n-am aflat. E vital, în viaţa asta. Însă, poate o să te mire, îmi pot închipui destul de bine o altă viaţă în care să fac altceva, să nu scriu. M-am gândit de câteva ori să renunţ cu totul la lumea literară şi să fac cu totul altceva.

G.T. : Există vreun secret ca să scrii bine?
I.P. : Să fii plin, adică să trăieşti cu conştiinţa a ceea ce trăieşti. Şi încă ceva, „un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum”.

G.T. : De ce crezi că ne plac poveştile?
I.P. : Plictiseala e un diavol dintre cei mai periculoşi, omoară. Nu apare niciodată în prezenţa poveştilor. Poveştile ţin moartea departe.

G.T. : A propos: în poveşti se fac călătorii iniţiatice. Scopul e întâlnirea cu sine, într-o formă sau alta. Cum vezi, în lumea noastră, demersul ăsta, al (re)întâlnirii cu sine?
I.P. : Şi în poveşti şi în viaţă, cred, nu te poţi întâlni cu tine dacă nu te uiţi bine la alţii, dacă nu-i înţelegi şi pe ei dinăuntru. Aici e obstacolul major. E vorba de un efort de empatie sau, cum se spune, să te pui şi-n pielea celuilalt. Aşa ajungi şi la tine. Oameni mai deştepţi ca mine au observat că există în viaţă o lege a efortului invers. De pildă când încerci să aduni cât mai mult aer în piept ţinându-ţi respiraţia, te sufoci. Or, când te gândeşti cum simt ceilalţi, ajungi la tine.

G.T.: Care sunt probele iniţiatice azi? Pericolele?
I.P. : Inainte spuneam că azi se mizează pe rău, fiindcă există în noi o fascinaţie a răului. Or, pentru mine, pericolul cel mai mare prin care trecem azi e dispreţuirea valorilor pozitive. Orice valoare pozitivă existentă în om e imediat dispreţuită de gura lumii şi răstălmăcită. Dispreţuim happy end-ul şi riscăm să avem parte de sfârşitul celălalt.

(va urma)

“În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta.

Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe «fă ce vrei» de «iubeşte». Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna. (…) S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. “

(…)

Acest fragment este dintr-o scrisoare scrisă de Constantin Noica fiului său, atunci când a aflat că acesta s-a călugărit.  Scrisoarea a fost publicată sub titlul “Scrisoare către Rafail”,  în penultimul număr al revistei “Prodromos” (8-9 din 1968). L-am găsit zilele trecute pe Internet și m-am gândit să-l împărtășesc. Aici puteţi citi întreaga scrisoare.

Gabi Tokacs

Puteți vedea discuția dintre ei aici.

C.B.: Ştefan, în primul rând îţi mulţumesc pentru timpul pe care ţi l-ai luat pentru a răspunde întrebărilor mele. Probabil că primele răspunsuri pe care cititorii tăi și-ar dori să le audă de la tine sunt cele la întrebările: de ce Nic omul fără însuşiri si de ce acest limbaj trivial?

S.C.: Nu trebuie să-mi mulţumeşti pentru timp atâta vreme căt îmi face plăcere să răspund la întrebările tale. Sincer să fiu, evit tot mai des interviurile, iar în ce priveşte cartea asta, am refuzat deja vreo patru propuneri de interviu (dar am acceptat două), tocmai pentru că cei care mă interogau mă considerau fie un tâmpit, fie un gomos care poate da răspunsuri savante la întrebări savante, ceea ce nu e cazul întrucât eu scriu povești și nu construiesc sisteme filosofice.
Întrebările tale sunt incitante, aşa că îţi răspund deschis, cu plăcere.

Acum, de ce Nic omul fără însuşiri…. Carmen, cred că o problemă a omului contemporan este aceea de a avea neapărat însuşiri: calităţi, note de CV, link-uri. De a fi condiţionat și de a servi “la plic”. De a fi cineva. Dacă observi, până şi a fi erou sau rebel este o mişcare de PR azi, chestie din care se scot avantaje bune. Nic Labiș e un anti până la capăt, pentru că aşa este el, și nu pentru că și-a propus să fie astfel. La Nic refuzul nu e o invitaţie la a plusa, iar iubirile lui (căci despre astea vorbim în carte, ladies) nu sunt ipocrite. Cred că Nic Labiș este mai degrabă omul fără însuşiri recognoscibile, sau fără însuşirile necesare ca să facă parte din gaşcă.

Și de ce limbaj trivial…. ştii cum e cu limbajul ăsta? Nu cred că a spune “pulă” e trivial decât într-un context trivial. Uite, la Creangă nu e. Dar la Gigi Becali e. Pe de altă parte, limba română vie este imposibilă sau ciungă fără bagajul ei de cuvinte și expresii tari. Mie mi se pare savuros schimbul de înjurături între doi beţivi – mult mai savuros decât un schimb de idei vorbite între intelectuali… iluștri . Și ştii de ce? Pentru că beţivii ăia doi nu se căznesc să spună altceva decât ceea ce simt/ judecă în acelaşi timp. Finalmente, referitor la limbaj, el trebuie raportat la personajul principal al cărţii. Asta îl face credibil, faptul că nu are inhibiţii și nu asigură protecţii.

C.B.: Ştefan, sunt în ziua de astăzi valorile colective compromise? Este Nic un tip în afara societăţii?

S.C.: Băi, bună întrebare. Cred că e mult de vorbit aici și în orice caz orice discuţie pe tema asta e doar una incompletă, uşor urechistă pentru că am senzaţia că astăzi nimeni, dar nimeni, nu mai are măsura lumii în care trăiește. Iar daca nouă ni se poate ierta asta, celor care se află în top-ul societăţii (societăţilor), nu prea.
Până la urmă, ce înseamnă valori colective: Familia? Păi astăzi încheiem contracte prenupţiale ca să fim siguri că dormeza ne rămâne în caz că vaca (sau boul) rupe înţelegerea. Patria? În condiţiile în care – ca să ne raportăm doar la Europa – jumătate din populaţie migrează de colo colo, iar cam 20% din aceasta e corporatistă sau îmbrățisează valorile corporatiste, ce mai rămâne și pentru patrie? Cultura? Dă un click pe remote control si găseşti răspunsul și singură. Educaţia? E buba mare aici și nu doar la noi…
Ei bine, în contextul acesta în care – cel puţin în opinia mea – se coace de o mare schimbare de paradigmă (controlabilă, necontrolabilă, cui îi mai pasă… și cui îi mai ajută…), habar nu am dacă Nic este în afara sau înăuntrul societăţii. Dincolo de haina lui trivială, Nic este totuşi un ins extrem de sincer și de personal. Câţi își mai permit asta, Carmen?

C.B.: Scrisul tău este unul foarte vizual, direct, prin care transmiţi gândurile și stările lui Nic asupra cititorului. Eu am simţit-o puţin extrem, ca un fel de exhibiţionism din partea lui Nic Intenţia a fost ca cititorul să îl citească pe Nic și să devină Nic?

S.C.: Scriind această carte și referitor la personaj nu am avut nici o intenţie sau vreo strategie de a surprinde cititorul și de a-l ține captiv în tipul meu de scriitură. Eu scriu fără să elaborez tactici de seducţie sau de penetrare a unor nişe de piaţă. Scriu când îmi vine să scriu și ce-mi vine să scriu. Înainte de toate, însă, povestesc.
Cred că ți-am vorbit odată de “teoria” mea despre actul scrierii unei cărţi, pe care-l asociez cu relatarea unei întâmplări unui prieten, la o bere, pe terasă, uitându-ne la curul ospătăriţei. Asta înseamnă, de fapt, a povesti – o relatare sexy, într-un context sexy, relaxat, neviciat de problemele de acasă, sau de la serviciu sau de mai ştiu eu unde. În astfel de situaţii, pană și descrierile cele mai vulgare, sau cele mai grozave, sau înfiorătoare, sau grave, par acceptabile și, în continuare, asimilabile. Mă străduiesc sa fiu corect cu cititorul meu, iar asta nu înseamnă că e uşor. Nici pentru mine, dar nici pentru el. Mă gândesc că, faptul că nu aparţin instituţiei literare, mă face astfel liber, și atunci când scriu o carte, o fac doar pentru că pot și pentru că vreau, nu pentru că sunt obligat.

C.B.: Este bineînţeles dificil să poţi trage o linie de demarcaţie, însă cât din scrisul tău vine din realitate, din experienţa ta, cât din vise sau, pur și simplu din fantezie?

S.C.: Asta e curiozitatea de care nu scapă nici un cititor și, pe lângă el, nici un scriitor. Nu ştiu, nu pot să-și vorbesc în procente. Ştii, atunci când scrii și-ți imaginezi nişte scene, sau dialoguri sau nişte personaje, este foarte posibil ca experienţa ta de viată (experienţă care implică: oameni pe care i-ai cunoscut, întâmplări pe care le-ai trăit, situaţii pe care le-ai avut de înfruntat) să vină și să te ajute. N-aș pune mana în foc că nu mi s-a întâmplat asta. Însă de câte ori sau în ce proporţie sau în ce măsură conştient și în ce măsura neconştient, nu ştiu.

Întrebările i-au fost adresate lui Ștefan de Carmen Bahrim.

Evident că acest text nu se doreşte a fi o recenzie a cărţii lui Ştefan Caraman, eu fiind doar o profană, nu un critic literar. Singurul lucru pe care însă mi-l doresc, este ca oamenii să afle despre această carte, care mie personal mi se pare un regal.

O carte care m-a ţinut ore în șir în casă, în priză, o carte pe care am simţit-o visceral, care m-a făcut să râd în hohote la fiecare pagină și să plâng pe alocuri… O carte care nu poate lăsa indiferent pe nimeni.

“Scrisori către Rita” stârneşte curiozitatea de la prima pagină, fiind incredibil de captivantă, incitantă și provocatoare. Ritmul cuvintelor și al frazelor folosit de Ştefan face ca “Scrisori către Rita” să fie un roman uşor de citit, cu un stil pregnant, viu, și chiar dacă limbajul folosit este de multe ori trivial, de la un moment dat acesta nu se mai observă, nu mai deranjează probabil nici pe cel mai pudic cititor…

Îmi plac foarte mult figurile de stil, metaforele, ideile. Iar cartea are un echilibru perfect între comic și derizoriu…

Nic, personajul central al cărţii, un om fără însușiri, este un tip extrem de lucid și inteligent, ironic, cult. Prin tot discursul lui (inscripţionări pe tricourile adorate, muzică, dialog), Nic are un mod abrupt de a spune lucruri aparent alienate, care copleşesc prin conjuncturile, legăturile și trimiterile pe care le face si care denotă o subtilitate și o profunzime, o sensibilitate, pe care un cititor neatent s-ar putea să nu le observe în complexitatea lor. Iar explorarea lumii interioare a lui Nic este ca un drum către relevarea realităţii noastre, a vieţii de fiecare zi, pe care Ştefan Caraman o examinează cu multa fineţe.

Celelalte personaje, în principal feminine, sunt încântător de diferite, cu aspiraţii și angoase, toate mutilate de propriile experienţe, limite și traume…. unele groteşti, unele degradate și cu comportament deviant…dar toate minunate.
Cartea este structurată pe 5 capitole, începând cu iarna și trecând prin toate anotimpurile, pentru a reveni la iarnă. Mi-a plăcut foarte mult ideea de cerc, de întoarcere în punctul de plecare, chiar dacă de fapt pentru Nic este un drum care vine de nicăieri și duce nicăieri….

Prin Nic, Ştefan ne vorbeşte de condiţia omului ca fiinţă care aşteaptă, de încercarea de a umple un gol, de relativismul timpului, chiar dacă pentru el timpul nu este amânare, viata începând mereu astăzi…

“Natural până în măduva oaselor, absolut genial, arogant, încrezător în propria sexualitate, fenomenal, sincer, talentat, mortal, funny, amestec de vesel-trist, cu o fantezie debordantă, super mișto, fără fasoane, candid şi cu adiere de ingenuitate, atât de frumos, simplu, care creează dependență… O carte care nu plictiseşte, nu revoltă, nu dezgustă. Mai mult decât carte, este mai ales… viața.”
Acestea au fost reacţiile cititorilor lui Ştefan de pe blog sau de pe facebook, iar orice aș spune eu în plus este redundant. Vă recomand să citiţi romanul lui Ştefan, să simţiţi și să vă minunaţi de “Scrisori către Rita”, carte care, sper din suflet să ajungă un best-seller.

Carmen Bahrim