Botezul focului

Postat la 22 noiembrie 2013 - in Ce mai facem, ce mai zicem, Invitați, Leadership

de Amalia Cioabă (Erisma 16)

Expresia „botezul focului” e veche de când lumea… de când lumea creştină, cel puţin. E consemnată în evanghelia după Matei şi îi e atribuită lui Ioan Botezătorul. De atunci, expresia a circulat prin veacuri, prin tot felul de areale sociale şi culturale şi pe drumul ei s-a îmbrăcat cu sensuri multe. A ajuns şi în cultura populară a zilelor noastre, unde semnifică iniţierea într-un nou rol. Iniţierea văzută ca un botez al focului este un proces scurt şi adesea violent ca intensitate a trăirii, în care iniţiatul se transformă alchimic într-o nouă versiune a propriei fiinţe. O versiune călită şi purificată de „foc”. O versiune mai aproape de esenţă, o versiune adevărată, autentică.

Sunt gândurile de la capătul unei zile în care am trecut printr-un astfel de botez al focului şi în care am simţit că-mi sincronizez emoţiile şi gândurile cu alţi 15 proaspăt iniţiaţi, şi că sensul vorbelor noastre a vibrat îndelung în 100 de minţi curioase şi dornice să afle, să înveţe, să înţeleagă. Să simţi că eşti responsabil pentru 100 de ecouri, 100 de semne de întrebare sau de exclamaţie şi 100 de gânduri într-o minte tânără nu e puţin lucru. Cu siguranţă impresiile zilei în care şi-au ţinut discursurile finale pentru modulul de „Vorbire în public” în faţa unor liceeni vor rămâne mult timp cu cei 16 cursanţi ai programului Erisma.

S-a întâmplat la liceul „Iulia Hasdeu”, într-o zi de vineri care a început cu 16 oameni mari şi serioşi strânşi solidar într-un cerc în faţa sălii în care urmau să-şi ţină discursurile, râzând emoţionaţi şi aruncând priviri furişe către elevii care veneau să îi asculte şi să le evalueze performanţa. Minutele treceau, nerăbdarea creştea şi la fel şi numărul liceenilor care se pregăteau să ocupe scaunele din sala de examen. Prin uşa întredeschisă îi vedeam cum aranjează clasa şi cum, ca nişte gazde minunate, spală podeaua încă o dată înainte să ne invite înăuntru, cum îşi caută apoi locurile cele mai bune şi cum se pregătesc să-şi noteze răspunsurile noastre la marilor lor întrebări. Cu o săptămână în urmă, dl. Liviu Papadima, profesorul modulului de „Vorbire în public” adusese la clasă o listă lungă cu temele propuse pentru discursurile noastre de elevii claselor a XI-a şi a XII-a ai liceului Hasdeu. Impresionaţi de profunzimea şi varietatea dilemelor lor, ne alesesem fiecare un subiect abordabil din perspectiva personală, ne pregătisem discursul timp de o săptămână şi iată-ne în faţa lor, gata să le împărtăşim experienţele noastre de viaţă şi perspectiva matură asupra lucrurilor. De fapt, gata să ne împărtăşim pe noi înşine căci, aşa cum bine înţelesesem din toate modulele Erisma, despre orice ai vorbi, de fapt, vorbeşti întotdeauna despre tine. Vorbitul în public este aşadar un act de curaj, căci este un exerciţiu de autenticitate dintre cele mai provocatoare.

Ştiind toate astea, ne-am luat emoţiile în braţe şi am intrat curajoşi în sala de examen. Am tras la sorţi ordinea susţinerii discursurilor, ne-am dres o ultimă oară vocile şi ne-am întors atenţia către sală. Aproape 100 de perechi de ochi ne priveau curioase, 100 de perechi de urechi erau îndreptate către noi şi 100 de guri făcuseră linişte, pentru a ne auzi. Clipa era a noastră şi trebuia s-o transformăm după chipul şi asemănarea fiecăruia dintre noi, apoi s-o dăruim firesc şi generos tinerilor din faţa noastră.

După o scurtă introducere făcută de dl. profesor Ioniţă, am început. Primul erismatic a vorbit despre importanţa eşecului şi a reuşit să concentreze atenţia sălii pe ideea că eşecul are rostul lui bun şi că aduce experienţă, învăţare şi progres. În câteva minute, liceenii au devenit din curioşi implicaţi şi au ascultat cu interes şi  discursurile ce au urmat, mai ales că acestea au abordat subiecte care îi vizau relaţia cu ei înşişi  şi la care ei încercau să afle un răspuns de la noi: „cum îmi aleg drumul în viaţă?”, „ să fiu eu sau să fiu cum vor ceilalţi?”, „care este cea mai mare provocare din viaţa unui tânăr?”, „încrederea în sine”, „importanţa aspectului fizic în relaţia cu ceilalţi”, „România – to leave or not to leave”. Dincolo de aceste dileme specifice vârstei, liceenii de la Hasdeu au mai vrut să primească de la noi răspunsuri care să îi ajute în relaţia lor cu lumea în care trăim. Le-am răspuns cu argumente personale la teme precum „binele din rău şi răul din bine”, „despre dependenţă” şi „manipularea sexualităţii”, „noi şi tehnologia modernă”, „cum scăpăm de prejudecăţi”sau „modelele promovate de media”, despre „echilibrul dintre viaţa personală şi cea profesională”, despre cum „arta are impact asupra omului” şi cum uneori întâlnim „oameni care ne influenţează destinul”.

Pentru a ne susţine discursurile cursiv şi inspiraţional, pentru a ne transmite mesajul cu impact şi ecou, ne-am folosit toate resursele creative şi abilităţile dezvoltate în timpul programului Erisma: autenticitatea şi firescul împărtăşirii poveştilor personale semnificative, lejeritatea în interacţiune, adaptarea la public şi forţa argumentării. Era important pentru noi să ne împărtăşim poveştile în mod semnificativ cu aceşti tineri veniţi să ne asculte şi să absoarbă ştiinţa noastră într-ale vieţii. De aici şi emoţiile iniţiale, transmise din erismatic în erismatic, la fel cum transmisă de la unul la altul a fost şi însufleţirea şi aşezarea în poveste, pe măsură ce legătura cu sala s-a stabilit şi a devenit tot mai armonioasă. Aşa se face că am reuşit să ne expunem ideile credibil şi persuasiv, să interacţionăm firesc cu tinerii şi să le răspundem inspirat la întrebările de la sfârşitul fiecărui discurs, chiar după aplauze. Fiecare dintre noi a primit feedback din partea întregii săli şi note pentru întreaga prestaţie. Parcurgând ulterior evaluările, am rămas încă o dată impresionaţi de profunzimea şi fineţea în percepţie a unor minţi încă crude, dar cu un potenţial extraordinar.

La final ne-am simţit ca şi cum tocmai trecusem printr-un botez al focului şi ieşisem transformaţi în 16 „mai buni decât eram”, mai conştienţi de ce putem şi de ce avem de oferit lumii. Am înţeles că cel mai preţios dar pe care îl putem oferi suntem noi înşine, cei adevăraţi, poveştile noastre şi mesajul lor. Cei 100 de tineri din faţa noastră ne-au ajutat să înţelegem încă o dată că, lideri sau nu, cartea câştigătoare pe care o putem juca la nesfârşit este autenticitatea. Iar înţelegerea acestui adevăr se numeşte Iniţiere.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.3/5 (6 Voturi)

Tu ce crezi?

Făt Frumos din Lacrimă de Râs

Postat la 24 octombrie 2013 - in Ce mai facem, ce mai zicem, Scrise de Erismatici

Încă de la începutul Erismei, acum opt ani, modulul de scriere creativă, cu scriitoarea Ioana Pârvulescu, a fost un catalizator pentru creativitate, un spaţiu-timp care a înlesnit reîntâlnirea fiecăruia dintre erismatici cu propria imaginaţie, originalitate şi forţă creatoare. Astfel, nu e întâmplător că ultima temă din cadrul modulului pentru Erisma 16 a fost scrierea unui text cu titlul „Cine eşti?”. Pentru ca provocarea să fie şi mai mare, fiecare a avut de scris textul după o convenţie.

Ca de fiecare dată, Erismaticii au fost la înălţimea propriei creativităţi. Textele lor ne-au emoţionat, ne-au impresionat sau ne-au smuls râsete şi aplauze. Unul dintre erismaticii care a reuşit să provoace în auditoriu toată gama de reacţii pozitive a fost Ionuţ. Convenţia pe care el a tras-o din pălărie a fost „Te-ai făcut de basm: tu, personaj de poveste”.  Spre norocul şi deliciul celor care l-au ascultat. Iată textul:

- Gata, m-am săturat! Nu mai vreau! Zi de zi, de când mă ştiu, acelaşi lucru: ia-ţi picioarele la spinare, bibane, şi treci de salvează lumea! Dar pe mine cine mă salvează?

- Toată ziua te plângi! Parcă eşti o babă! Că e greu, că nu te apreciază lumea cum ar trebui, că nu se mai termină cu problemele! Da’ când eşti în miezul evenimentelor, îţi place! Când te aclamă că i-ai scăpat de balauri şi ghionoaie, îţi creşte inima! Când ţi-ai luat fată de împărat de soţie şi jumătate de împărăţie, ţi-au sticlit ochii! Asa că nu te mai văita!

- Aşa o fi, nu zic ba, dar câteodată simt că nu mai rezist! În fiecare dimineaţă, acelaşi lucru: la 7 trezirea şi un pic de spălat (nu mult, că nu mă mai recunoaşte lumea); apoi trage cizmele cele groase, că nu se ştie pe unde ajungi; pune-ţi cămeşa cea roşioară, că poate te răneşti şi să nu se sperie tovarăşii de luptă; dupa asta, trage iţarii maro, să se asorteze, că de, vremurile sunt grele; încinge paloşul ăl bun, scoate bidiviul din grajd şi hii pe treabă! Şedinţa cu Verde Împărat, imediat primeşti nescai misiuni: du-te şi convinge-i pe alde Fomilă, Setilă sau Lungilă să te ajute s-o răpui pe Muma Pădurii, roagă-l pe corb să-ţi dea apă vie când te baţi cu Zmeul, până şi de nenorocitul ăla de cal trebuie să mă milogesc din când în când şi să îi aduc jăratec sau mai ştiu eu ce alte trăsnăi la care pofteşte, altfel zice că nu iese din grajd, că e răpciugos! NU MAI VREAU!

- Ai şi tu dreptatea ta, dar recunoaşte, ai putea să faci mai mult!

- Mai mult? Tot eu! Ai înnebunit! Până la urmă, tu cu cine ţii? Eşti conştiinţa mea sau nu?

- A ta, a ta, dar tocmai asta e treaba mea. Şi recunoaşte, de la o vreme te-ai cam lenevit! Ţi s-a cam urcat la cap gloria isprăvilor de demult şi trăieşti din grăsime. De când n-ai mai făcut ceva nou?

- Da’ de ce trebuie neapărat să fie nou! Eu mă pricep la vechi! Noul e greu! Ştii că am încercat de multe ori, dar nu am nici timp…

- Mai educă-ţi şi tu un pic voinţa! Ţin minte, pe vremuri, când îţi puneai ceva în cap, nimic nu-ţi stătea în cale! Ce, cu Ghionoaia a fost uşor? Sau cu Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop?

- Aşa o fi, dar am mai îmbătrânit şi eu. Am nevoie de timp şi pentru mine! Uite cum arăt! Dracu’ a mai văzut Făt Frumos cu burtă! Ultima oară când m-am dus să omor un balaur, nici n-am apucat să trag sabia: s-a prăpădit ăla de râs când m-a văzut! Şi mai vreau să stau şi eu mai mult pe lângă castelul omului, cu Ileana Cosânzeana, cu ăia micii! Că mâine-poimâine pleacă de acasă şi ne mai vedem la Surprize-Surprize!

- Dar de chiolhanuri şi barbugeală cu Prâslea şi Greuceanu’ ai vreme! Treaba ta, dar nu te văd bine… Mai pune şi tu mâna şi învaţă ceva, du-te pe la un curs, fă mişcare, termină ce începi…

- Gata, linişte, mi-ajunge! Să nu te mai aud, că-ti crăp capul cu un ciocan! Fă să-mi fie dor de tine!

Mă cam enervează, dar pe undeva are dreptate… Ar cam trebui să mă schimb. Gata, ce e azi, joi? De luni încep! A, da’ nu pot luni, că am iar şedinţă. Poate de miercuri, că e ziua mea norocoasă…

Scris de Ionuţ Popescu, Erisma 16.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (7 Voturi)

Tu ce crezi?

Jurnal de bancher – de Codruţ Nicolau

Postat la 19 august 2013 - in Profil de Erismatic, Scrise de Erismatici

“Jurnal de bancher pe drumuri” s-a scris datorită cititorilor.

Cititorii (la momentul respectiv prietenii mei) nu ştiau de fapt că ei contribuie la scrierea unei cărţi, după cum nici eu habar n-aveam că plănuiesc să public.
Tot ce ştiam era că în concedii şi în călătoriile mele se întâmplau grămezi de lucruri pe care simţeam nevoia să le împărtăşesc. Unele mai haioase, unele mai profunde, altele pur şi simplu “de povestit”. Blackberry-ul mi-a devenit astfel un fel de confident, care prelua pe nişte taste minuscule degetele mele butucănoase şi reuşea cumva să transforme în fraze frământările şi gândurile ce mi se tot învârteau în cap.
Cum nu aveam cont de Facebook pe atunci, am început să trimit istorioarele pe mail câtorva amici. Unora le-a plăcut şi au trimis mai departe, alţii mi-au spus foarte franc ce le-a plăcut mai putin şi m-au întrebat despre alte lucruri de prin locurile în care eram. Mi-au spus că înteleg ca sunt o fire sensibilă, dar să o las mai moale cu frământările şi să le relatez chestiile simpatice. Mi-au cerut să mă uit mai atent la tovarăşii pe care îi întâlnesc, să îmi ascut simţurile ca la carte, sa miros mai cu toate nările, să ciulesc urechile cum se cuvine şi să caut mai degrabă nebunii care umplu lumea. Fără să vreau şi fără să ştiu, în jurul acestor poveşti s-a născut un micro-public, care s-a implicat si m-a ghidat în acelasi timp. Si care a devenit exigent si al naibii de nerăbdător. Mă transformasem în situaţia un pic hilară de corespondent desemnat. Situaţia risca să scape de sub control, la un moment dat, căci abia ajungeam într-un loc nou şi primeam deja sms că povestea e aşteptată.

Apoi, în martie anul acesta, am fost suficient de nesăbuit să mă înhăitez într-o călătorie cu nişte colegi faţă de care aveam demult serioase rezerve. O mână de băieţi musculoşi, pe care nu e prea bine să-i contrazici, m-au înghesuit între nişte perechi de schiuri bine înfipte în zăpadă, au pus o sticla de pălincă clujeană la mijloc (pe post de martor) şi m-au pus să promit că până în vară voi publica. Au fost şi ceva ameninţări menţionate, recunosc. Cum eu sunt apreciat mai puţin pentru partea intelectuală şi mai mult pentru expresivitatea feţei (ce nu a suferit vătămări), iată-mă în situaţia în care vă propun să citiţi o carte.

Care sper să vă distreze.

Şi să va dea puţin de gândit.

Foarte puţin.

www.jurnaldebancher.ro

www.facebook/jurnaldebancher.ro

Lansarea cărţii va fi la Cărtureşti Verona, în 27 august, ora 19.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

Tu ce crezi?

În căutarea Frumosului. Drumul meu.
2

Postat la 15 aprilie 2013 - in Ce mai facem, ce mai zicem

de Miki Gînju

Am studiat vioara șase ani, dar întâlnirea noastră s-a terminat tragic. Izbită, ca din întîmplare, de mașina de gătit Nădlac – numai fontă!, vioara și-a dat obștescul sfârşit în brațele mamei care, până         la urmă, a înțeles.

Însă, în anul III de facultate am cunoscut un grup de studenți la Medicină care cântau în corul Bisericii Lutherane. ”Știi să citești note? Știu! Și       ai vrea să cânți cu noi? De ce nu?” Nu știam că această alegere avea să-mi deslușească        Frumusețea într-o multitudine de sensuri. În arte, dar și în oricare aspect al vieții de zi cu zi.

La Lutherană au loc din timp în timp concerte de muzică vocal-simfonică. Se cântă Bach, Mozart, Haendel. Prima revelație a fost senzația unică cînd vocea ta, propiul “eu”, contribuie la trezirea la viață a unei creații excepționale. E ca și când ai mușca dintr-un măr rumen din grădină. Și în loc să-l înghiți tu pe el, te trezești absorbit de esența lui – unde ești când aromă, când emoție, când sevă, când înveliș gândurilor, când însuși miezul lumii.

Fără a te contopi cu subiectul cunoașterii tale, ceea ce afli e steril, fără substanță, ca un citat scos din context. Abia în momentul în care te scufunzi în lumea lui îi poți pătrunde sensul și îți vei putea găsi raportul just cu el.
A doua revelație a venit la un nivel superior, acela al conștientizării actului de creație.

Am avut șansa să cânt sub bagheta unor dirijori de excepție. Unul dintre ei este Petre Simionescu, care în anii ‘90 dirija corul Bisericii “Domnița Bălașa”. Eram chiar la prima repetiție când l-am auzit spunând, citez aproximativ: “Noi, toţi de aici, ne-am adunat ca să creăm un act artistic. Vă rog să-l priviți ca pe un fum care se ridică spre cer pe tot parcursul cântării noastre. Ca să se înalţe, trebuie să-l îngrijim, fiecare dintre noi, după rolul său din acel moment. Eu, ca dirijor, trebuie să dau intrările și nuanțele potrivite, însă voi va trebui să aveți conștiința de a sufla în foc când puternic, cu forță și curaj pentru a-i da amploare, când retrăgându-vă în planul doi, docili și umili, la dispoziția celor care trebuie să aprindă scânteia. În artă nu e loc de Ego. Dar nici de oameni lipsiți de curajul de a prelua conducerea.”

Creația are loc în solitudine, sau în grup. Motivul pentru care se adună un grup este acela de a con-lucra, și pentru asta rolurile pe care le jucăm în cadrul grupului sunt diferite. Ești când lider, când moderator, când executant, când analist, când creator, pentru ca acel proiect să prindă viață și să iasă “ceva frumos”.

Dar în aceeași măsură con-lucrezi și atunci când creezi de unul singur. Fie în raport cu proriile tale gânduri și emoții pe care trebuie să le dirijezi în mod optim ca să se nască “Ideea”, fie în raport cu cuvintele, obiectele, sunetele, semnele sau imaginile pe care le dorești îngemănate într-o “Creație”.

Creația este despre înlocuirea Ego-ului cu Pasiunea. Și atunci, în orice domeniu, se naște ceva Frumos.
Ultima poveste este despre “a împărtăși”.

În 1992, același Petre Simionescu fonda corala bărbătească “Te Deum Laudamus”, iar eu mă aflam la concertul inaugural, la Ateneu. Ultima piesă, “Rugăciune”, pe versurile lui Mihai Eminescu și muzica lui I.D. Chirescu, încheia concertul. La secțiuna bași erau șase bărbați impunători care trebuiau să atace ultima notă, o “pedală”, la o intensitate a sunetului abia perceptibilă. N-au putut. Cred că fiecare în parte ar fi putut să doboare un taur cu un singur sunet, într-atât de puternice le erau vocile. Atunci dirijorul s-a apropiat de ei, și-a încrucișat palmele în rugăciune și și-a plecat capul. Treptat volumul bașilor a scăzut și s-a contopit cu restul vocilor. Apoi sunetul a început să se evapore ușor, pâna când întreg corul s-a topit în palmele dirijorului. În sală s-a așternut o liniște profundă urmată de un mare suspin venit din public. Când m-am ridicat să aplaud, m-am dezechilibrat. Amețisem, în ultimele minute uitasem să respir …

Vă invit cu multă căldură să ascultați lucrarea “Rugăciune”, este o creație minunată. Însă ascultând-o înregistrată nu veți putea trăi starea pe care am descris-o, pentru că o creație transcende numai când se întâmplă între oameni. Așa că va trebui să mergeți la multe concerte și, poate, la unul dintre ele, o asemenea stare de grație se va naște. Va depinde de știința, pasiunea și înțelepciunea dirijorului, de capacitatea de aservire totală a ansamblului muzical în fața actului artistic și de un public dorit de Frumos.

Am ales să vă vorbesc despre descoperirea frumosului prin muzică, pentru că aceasta a fost poarta mea de intrare în lumea frumuseții. Însă fiecare dintre voi aveți exemplele și experiențele voastre. Unii vă veți gândi la frumusețea unei argumentații, alții la frumusețea unui caracter, a unei inginerii care depășește granițele imaginației, la o anumită vestimentație, la un colț de natură sau la zâmbetul unui copil. Cu toții ne aflam în căutarea Frumosului în fiecare clipă a existenței noastre.

Frumosul nu este o definiție de sertar, el se naște dintr-un fapt de viață. Și este ceea ce place fiecăruia dintre noi, atunci când această plăcere poate fi împărtăşită şi cu ceilalţi.

Dacă vreţi să descoperiţi încă o faţetă a Frumosului vostru personal, vă invităm cu drag la Esteticum.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

2 Comentarii

“Libertate”

Postat la 21 februarie 2012 - in Scrise de Erismatici, Viața după 6

Pare că Franzen şi-a propus să sape în toate problemele posibile ale unei vieţi. Relaţia părinte-copii, cu nuanţele mamei şi ale tatălui în raport cu fiul-fiica. Influenţele copilăriei şi ale adolescenţei în simptomele adultului în căutare de sens. Relaţia de cuplu, cu toate bucuriile şi crizele, cu infidelităţile dorite şi neînfăptuite, cu frânturile extatice ale adulterului, cu fantasmele şi psihoza aşteptărilor neîndeplinite.
Pasiunile dintre înamoraţi cu vârste semnificativ diferite şi marasmul moral-senzual-deprimant-responsabil al omului care nu poate alege din toate rolurile aflate la dispoziţie, în ciuda libertăţii şi din cauza libertăţii, în permanentă căutare fără rezultat a unui canon care să îi spună cum naiba e bine să trăiască.

Despre prietenie şi trădare, spirit competitiv şi decizii luate de genele dominante, în locul nostru, despre religie şi capcane, despre iubirea idolatră la limita patologicului, despre revolta adolescentului şi a adultului cu sânge de copil, despre “furia omului cumsecade” îmbăiat în responsabilitate, despre alegeri greşite şi, din nou, despre libertate, ca o mare fentă, păcăleala universală de pasăre în zbor, visător ascunsă în tufişuri.

Despre mai toate temele sociale la modă acum sau cine ştie când, de la ecologie şi suprapopulare, până la rasism şi înlănţuirea rural-cuminte-urban-acaparator, toate din perspectiva libertăţii de afiliere, cu tot desuetul sau solemnul aferente. Despre valori schimbătoare şi compromisuri, despre corupţie publică sau interioară, despre cruzime naturală, înţeleasă sau nu, despre o sclavie autoimpusă ca antonim al libertăţii, eliberatoare doar când încetează irosirea unei vieţi în care încetezi să trăieşti altfel decât eşti.

Despre libertatea care te trişează şi-ti distruge rânduirea normală a sinapselor, despre neputinţă, disperare şi deprimare, cu toate fazele ei, despre libertatea dorită în absenţă, dar care, până la urmă, ne face idiot de nefericiţi, despre încorsetare şi greutatea asumării unei alegeri.

Că Franzen e un scriitor fabulos e neîndoielnic, dar cartea de faţă este aproape nedrept de frumoasă, în armonia şi profunzimea cu care se joacă cu fiecare detaliu, fără a altera destinul ansamblului.

O carte miracol.
Un miracol al libertăţii ca povară, dar şi ca izbăvire. Sau nu?

Codruţ Nicolau este absolvent Erisma 2.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 3.7/5 (3 Voturi)

Tu ce crezi?

Vărsătorii şi “Homo ludens”

Postat la 10 februarie 2012 - in Viața după 6

„Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de stele strălucesc pe degeaba?” se mira Seneca, unul dintre filozofii care credeau că astrele influenţează destinul omului. „Urmez multitudinea înşiruirii de stele în cursa lor circulară” spunea Ptolemeu, atent deopotrivă la ce se întâmplă pe bolta mişcătoare şi la ce se întâmplă jos, pe pământ. În schimb, Schopenhauer vedea în astrologie o dovadă a „subiectivităţii jalnice a oamenilor”, care raportează cursa astrelor în univers „la micul lor eu” şi pun în relaţie cerul plin de constelaţii cu pământul plin de ticăloşi.

Cu capul în stele şi cu ochii în carte, Zodierul schimbă foaia de calendar, după mirările omului modern: „Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de cărţi strălucesc pe degeaba?”  Fie ca în anul care vine să fiţi sănătoşi, veseli, ocrotiţi de cărţi şi de astre deopotrivă.

Zodier – Ioana Pârvulescu

Horoscopul pentru Vărsători îl găsiţi aici:

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 3.0/5 (1 Vot)

Tu ce crezi?

Discuția cu Ioana Pârvulescu – ultima parte
3

Postat la 17 august 2011 - in Interviul lunii

Un interviu pe lună.

Pentru că lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, se mişcă: se poate contracta, sau, dimpotrivă, se poate dilata şi umple. Cu experienţele pe care le trăim, orizonturile pe care le urmărim, dar mai ales cu oamenii pe care alegem să îi ascultăm şi să-i simţim lângă noi.
Pentru că oamenii se pot îmbogăţi din gânduri, experienţe şi sentimente împărtăşite.

Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.
O discuţie pe lună, aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

Acum ceva timp am publicat primele două părți ale unui interviu cu Ioana Pârvulescu, pe care le poţi citi aici și aici.

Te invităm să citeşti şi ultima parte în rândurile de mai jos:

Gabi Tokacs

Ioana Parvulescu

CRED CĂ A VENIT TIMPUL SĂ SCHIMBĂM MIZA, SĂ MIZĂM PE BINE! (3)



G.T. : Care crezi că e ajutorul pe care cineva poate să şi-l ia pentru a crește, a se dezvolta?
I.P. : Pentru mine educaţia, în sensul cel mai deschis şi mai generos al cuvântului. Poate fiindcă în familia mea au fost peste 10 profesori – de la învăţători la profesori universitari, directori de şcoli etc., – şi adaug că un învăţător bun e mult mai important decât un profesor universitar bun – aşadar poate că şi din cauza asta cred mult în educaţie. Şi-n profesorul cu har, cel pe care elevii îl iubesc instinctiv, chiar când se tem de el, eventual. Iar în lipsa unui asemenea om, cărţile, filmele, muzica, arta. Acestea suplinesc totul. Dar orice pasiune, de pildă cea pentru astronomie poate deveni un bun profesor. Educaţia, ca toate valorile pozitive de care vorbeam mai înainte, are şi o conotaţie negativă : e constrângerea, rigiditatea, regula care trebuie călcată. Nu de această educaţie vorbesc, ci de cea generoasă, dăruirea.

G.T. : La Erisma ne înveţi că nici un cuvânt nu e în totalitate creator sau distrugător. Totuşi, care ai spune că sunt cele mai distrugătoare cuvinte? Şi cum le putem păcăli să-şi schimbe năravul – din distrugătoare, sterpe, în creatoare?
I.P. : E un subiect prea mare ca să-l rezolv aici. Cursul lămureşte câte ceva din subiectul ăsta.

G.T.: Atunci te-aş ruga să-mi vorbeşti despre experienţa ta de profesor la ERISMA.
I.P.: Asta o fac cu plăcere. Am venit la Erisma cu destule prejudecăţi despre „oamenii de afaceri” şi, nu-ţi ascund, cu destulă strângere de inimă. Suntem ca în filmul Monster’s Ink. , parcă aşa se numea, în care „monstrul” şi copilul ţipă de spaimă când se zăresc prima oară. Ne temem unii de alţii înainte de a ne cunoaşte. Or, surpriza plăcută a fost să găsesc nişte oameni inteligenţi, receptivi în cel mai înalt grad şi, mai ales, lucrul care a contat cel mai mult, buni, dornici de frumos, de viu, de adevărat. Poate că în viaţa de corporaţie sunt altfel, sunt nevoiţi să fie altfel, asta nu ştiu, dar plecând de aici ei pot schimba lumea, dacă vor. Chiar în cea mai neagră variantă Erisma nu are efecte negative, măcar terapeutică tot e pentru participanţi. Iar în varianta optimistă cred că experienţa lor punctuală se va transmite din aproape în aproape, în cercuri concentrice tot mai mari. Sau în avalanşă, dar nu una distrugătoare, ci una care distruge doar ce e destructiv şi pune în loc ce e bun.

G.T. : Ce părere ai despre felul în care folosim limba română de la o vreme?
I.P. : Groaznică. O chinuim teribil, dar, mai ales, o sărăcim, îi ignorăm puterea şi bogăţiile. Suntem ca unul care are o pivniţă plină cu bunătăţi, dar mănâncă doar mămăligă, fiindcă a pierdut cheia sau nu mai ştie drumul spre depozitul lui.

G.T. : Eu am o listă de lucruri pe care vreau neapărat să le fac. Şi e lungă. Ai putea să-mi spui câteva dintre lucrurile care sunt pe lista ta?
I.P. : Eu sunt ceva mai trecută prin viaţă decât tine, am câţiva ani buni în plus, aşa că lista mea e mult mai scurtă. Vreau să am timp.

G.T. : Toţi trăim într-un ritm foarte accelerat. Avem câteva minute să-l citim puţin pe cel din faţa noastră şi să ne dăm seama dacă vrem să ne continuăm discuţia cu el. Dacă ai fi în situaţia asta, cum sau după ce ai încerca să-l citeşti pe cel din faţa ta?
I.P. : Aici funcţionează intuiţia, la fel ca la cărţi. Nu sunt reţete.

G.T.: Fiecare persoană are în ea ceva ce e cheia tuturor lucrurilor. În poveşti personajele caută ceva-ul ăsta, trec printr-o serie de probe, apoi descoperă că îl aveau în ele tot timpul. La tine ce e lucrul ăsta?
- Nu ştiu, nu l-am găsit.

G.T.: Pun întrebarea asta tuturor oamenilor de la care cred că am de învăţat: primesc din ce în ce mai dese şi mai multe semnale că ne dispar micile fărâme de magie din viaţă, că uităm să ne bucurăm de micile minuni de zi cu zi. Mi se pare că fiecare trăieşte într-o lume a lui, iar ce vedem în jurul nostru câteodată e o intersecţie de nuanţe de cenuşiu, rareori înviorate de pete de culoare. Tu cum reuşeşti să-ţi colorezi lumea ta?
I.P.: Păi vezi, asta e. N-ar trebui să vorbim de lumea mea, a ta, a lor, ci să descoperim că trăim într-o lume căreia fiecare îi adăugăm câte o culoare. E un lucru pe care-l înţelegi târziu: oamenii din jur, şi cei buni, şi cei răi, şi cei proşti, şi cei caraghioşi sunt cei care o colorează. În vremea lui Shakespeare lucrurile erau înţelese mai bine: lumea e o scenă, iar noi, actorii şi spectatorii ei. Nu e nimeni în plus. Mai e, probabil, un mare Spectator nevăzut şi plin de culori.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (5 Voturi)

3 Comentarii

“Amor cu năbădăi” la Hobbyceiuri

Postat la 4 august 2011 - in Ce mai facem, ce mai zicem, Viața după 6, Video

“Am crescut.
Unii spun că mult.
Știm să răspundem la întrebări complicate și să facem față situațiilor de tot felul.
Din când în când ne amintim să ne și jucăm.

Respirăm adânc și gata. Ieșim pe scenă.
Tot noi suntem, oamenii mari și seriosi pe care îi vedeți făcând o sumedenie de lucruri. Ne-am oprit azi, ca altădată, să ne mai luăm o rație de viață.”

Cuvintele acestea, semnate de Mihaela Feodorof – Feo, pentru prieteni și Veta și Ipingescu, după numele de scenă, au întâmpinat publicul spectacolului “Amor cu năbădăi”. Au trecut trei luni de-atunci și ni s-a făcut deja dor de emoțiile din culise și de vânzoleala din cabine.
Cătălina Filip și Lucian Ene, de la TVR 2 ne-au urmărit timp de două zile în spatele scenei.
Atmosfera dinaintea spectacolului și joaca noastră de-a teatrul a fost surprinsă de camera emisiunii Hobbyceiuri aici.

Gabi Tokacs

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (2 Voturi)

Tu ce crezi?

Interviu cu Ştefan Caraman (Kaos Moon), autorul romanului “Scrisori către Rita”

Postat la 27 iulie 2011 - in Scrise de Erismatici

A doua parte

Puteți citi prima parte aici.

CB: Scrisul tău e ca o muzică pe care abia aştepţi să o descoperi, să o asculţi până la capăt. Este de asemenea de o prospeţime incredibilă, este un scris foarte uşor de citit, iar figurile de stil și metaforele, trimiterile, sunt un desfăt. Curg la fiecare pagină. Cât din acestea sunt rod al unui talent pur și cât este căutare, muncă asiduă, tehnica scrisului?

SC:  Băi nu ştiu. Ceea ce pentru tine e un desfăt, pentru o alta persoană poate să fie un ştift. Ceea ce ţie ți se pare proaspăt, altuia i se poate părea plictisitor. Am primit și acest tip de feedback, iar eu ţin cont de feedback. Dar să ne jucăm și să presupunem că tu ai dreptate și vrei să cunoşti proporţiile.
Fără îndoială că, la fel ca în oricare artă, și scrisul presupune o doză de creativitate. Eu mă feresc de cuvântul “talent”, mi se pare limitativ. A fi creativ mi se pare mult mai apropiat de ceea ce înseamnă arta și artiştii. Aşadar, este foarte posibil să fiu un ins creativ. Apoi, îmi place că ai introdus în ecuaţia asta cuvântul “căutare”. În business i se spune “research”, după cum ştii.
Cred că atitudinea corectă a unui ins creativ este aceea de explorator. Nu-ți ajută cu nimic să ai idei, dacă nu eşti o persoană curioasă, capabilă să călătorească dincolo de ele sau înaintea lor. A căuta în tine, în ceilalţi, în tâlcul lucrurilor care ți se întâmplă, în natură, în abisuri… da, e important. Munca asiduă și tehnica scrisului… Acestea sunt, cred, doar nişte deprinderi. Iar deprinderile se capătă. Au importanța lor, dar e una limitată.

CB: Ştefan, îţi cauţi subiectele? Sau pur și simplu ai câteva idei și de aici începi să construieşti? Este dificil să creezi o lume complet nouă, personaje credibile? Este „demanding” să scrii?

SC: Nu, nu mi-am căutat niciodată subiectele. Iar când am făcut-o (mai ales când primeam comenzi din zona dramaturgiei), am dat greş. În general, cred că poveştile pe care le spun mă căuta pe mine. Nic Labiș, de pildă, a apărut din nimic. Nu aveam nimic în cap în ce-l priveşte. Nu dezvoltasem un sinopsis sau o strategie de a duce cartea asta la bun sfârşit… pur și simplu s-a acumulat, apoi s-a scris singură, pe un blog anonim, care acum e mort. Mie nu mi-a trebuit decât s-o înşir. Sau s-o deşir.
Nu e dificil să creezi o lume complet nouă, câtă vreme ea e acolo cumva, în tine. Cine spune că se căzneşte scriind (sau pictând, sau compunând) fie minte, nu e creativ ci doar ambiţios. Sau interesat. Sau parvenit. A construi o lume cu personaje credibile e mai degrabă fascinant.
Dacă e ceva cu adevărat dificil, acela e momentul când termini. E îngrozitor. Pe mine finalul cărţii m-a lăsat abandonat, lipsit de orice busolă. Încă mă caut acum, dar mă simt atât de golit încât am sentimentul că „SCRISORI CĂTRE RITA” a fost mai degrabă un testament artistic decât un roman. Dar aşa m-am simţit de fiecare dată, apoi mi-am revenit. Sper să-mi iasă si de data asta.

CB: Ştefan, eşti un om cu multe valenţe: scrii teatru, poezie, faci critică de teatru ca membru în jurii de festivaluri de teatru internaţional, acum ai scris un roman, lucrezi în business și ai succes. Cum anume se împacă artistul care simte, scrie, cu omul pragmatic, care gândeşte si acţionează? Există un dialog conflictual în tine?

SC:  Fac o singură remarcă – nu sunt critic de teatru și m-a ferit Dumnezeu să am atâta frustrare încât să îmi proiectez lipsa de calitate creativă judecând surplusul altora. Sunt destui ăştia, spaţiul public e plin de pozele lor. Merg în jurii doar în calitate de scriitor și de a evalua spectacole de teatru mai bune decât alte spectacole de teatru. Atât.

Acuma, revenind la “plurivalența” asta pe care mi-o descoperi… atâta vreme cât pot să le fac, nu e nimic special. Ştii? Odată la un interviu pentru un job de business, cineva care ştia că scriu m-a întrebat cam acelaşi lucru: cum pot împăca scrisul cu job-ul de business și, mai ales, cum pot aloca resursa mea timp pentru amândouă. Am răspuns aşa: nu e o problemă de timp, ci doar una de energie. Pe atunci le aveam pentru ambele. Observ că se păstrează. 
Desigur că există un dialog conflictual în mine, dacă nu cumva chiar un ansamblu polifonic de astfel de dialoguri. Dar dă-mi voie să-ți spun că nu mi se pare nimic senzaţional în asta, probabil că este o caracteristică a speciei, pană la urmă. Îmi place o maximă pe care am scris-o undeva într-o piesă de-a mea de teatru – sunt o fiinţă vie, sunt o problemă. E o lege a ceea ce înseamnă umanitate, cred.

CB: Am citit într-un interviu cu tine despre convingerea ta că nu există suflete frumoase, doar problematice. Eu personal  cred că exista suflete frumoase și cred în omul cu bolta înstelată deasupra și conştiinţa morală în sine….

SC:  Să fie cum spui tu :)

CB: Pascal Bruckner spunea că nu există nimic între noi și fericire, decât voinţa noastră de a o… apuca! Că depresia este boala lumii contemporane datorită presiunii sociale din a îţi face din fericire un obiectiv. Obiectiv pe care oamenii îl caută cu disperare și sfârşesc prin a  se prăbuşi în sine. Nic Labiș nu este un om fericit și nici nu are pretenţia să ajungă vreodată să fie… Ce părere ai despre fericire, Ştefan? Este fericirea doar “a moment of grace”?

SC: Cred că Bruckner are dreptate cu goana asta după a fi fericit, și mai ales după anumite “modele” de a fi fericit. A ajuns un soi de valoare socială, se dezvoltă terapii și medicaţii, se face consiliere în acest sens. Fericirea e o afacere. În acest context, nu vreau să fiu fericit. Vreau să fiu depresiv și să vină o doamnă psiholog, iar atunci când o să mă întindă pe canapea și o să înceapă să mă interogheze asupra cauzelor “bolii” mele, să o invit să-mi facă cel mai trist blowjob de care e capabilă ea, cu tot training-ul ei medical. Nu m-ar face fericit, dar e posibil s-o facă pe ea.
Redevenind decenţi, fericirea, ca și depresia, ca și sentimentul patern (sau matern), ca și senzaţia de foame, ca și emoţia primului sărut, ca și  multe alte trăiri, se află în proporţii mai mari sau mai mici în fiecare. E un lucru comun, nu e nimic spectaculos în a fi fericit, nu e un subiect atât de încărcat cu semnificaţii încât să încep să ţes teorii în direcţia asta. La rigoare, fericirea ține de natura vulgară, sau viscerală a omului. A emite judecăţi (care e o întreprindere pur raţională) în direcţia asta e o lipsă de respect, e o dovadă de prostie. Detest faptul că societatea pierde o grămadă de vreme și energie scormonind prin tabuurile fiinţei. Abia asta e o dovadă de nefericire.

Întrebările i-au fost adresate lui Ștefan de Carmen Bahrim.

Vineri, 29 iulie, apare cea de-a doua ediție a romanului “Scrisori către Rita”. Puteți găsi cartea în librăriile Cărturești și Eminescu, sau o puteți primi direct de la Ștefan, cu autograf, dacă îi scrieți pe adresa: kaos.moon@yahoo.com .

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (8 Voturi)

Tu ce crezi?

Discuţia cu Ioana Pârvulescu – partea a 2-a

Postat la 25 iulie 2011 - in Interviul lunii

Un interviu pe lună.

Pentru că lumea noastră, a fiecăruia dintre noi, se mişcă: se poate contracta, sau, dimpotrivă, se poate dilata şi umple. Cu experienţele pe care le trăim, orizonturile pe care le urmărim, dar mai ales cu oamenii pe care alegem să îi ascultăm şi să-i simţim lângă noi.
Pentru că oamenii se pot îmbogăţi din gânduri, experienţe şi sentimente împărtăşite.

Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.
O discuţie pe lună, aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

Acum ceva timp am publicat o primă parte a unui interviu cu Ioana Pârvulescu, pe care o poţi citi aici.

Te invităm să citeşti şi cea de-a doua parte în rândurile de mai jos:

Gabi Tokacs

Ioana Parvulescu

CRED CĂ A VENIT TIMPUL SĂ SCHIMBĂM MIZA, SĂ MIZĂM PE BINE! (2)


G.T.: Ce e vârsta, de fapt? Cum o determini?
I.P. : În romanul meu, un copil de 8 ani îl întreabă pe un bărbat mai în vârstă dacă el ştie ce e timpul. Şi răspunsul vine scurt : Nu. Orice altă vorbă e de prisos.

G.T. : Te-a lăsat vreodată mască vreo perlă a unui copil?
I. P. : De multe ori, copiii au ceea ce se cheamă în poezie „expresivitate involuntară”. Ei seamănă, într-un fel, cu poeţii, au acces, nu neapărat conştient, controlat, la frumuseţi şi adevăruri care nouă, maturilor, ne scapă.

G.T. : Ce şanse au adulţii să-şi recupereze zâmbetul şi creativitatea?
I.P. : Asta e la îndemână, nu trebuie decât să vrea. Ele sunt acolo. Există în noi şi o contra-cutie a Pandorei, un loc cu tot ce e bine şi bun în noi, iar dacă o deschidem, lumea se umple de frumos. Contemporaneitatea mizează totul pe rău (vezi mass-media), iar eu cred că a venit timpul să schimbăm miza, să punem toţi banii pe bine, să mizăm pe bine.

G.T. : Cărţile îşi aleg cititorii sau cititorii îşi aleg cărţile?
I.P. : Ambele, dar mai ales prima variantă. Încet-încet ajungi să-ţi dai seama că tu alegi o carte, dar dacă ea nu te vrea, degeaba o ţii la căpătâi. Invers însă, când cartea te vrea, atunci nu mai ai obstacole, o citeşti pe nerăsuflate, revii la ea, o ţii lângă tine. Dacă ne-a ales şi cartea, atunci se produce o hibridizare subtilă, în care şi omul se lasă influenţat de carte, dar şi cartea se umple cu suflul omului.

G.T.: Nu mai există magia în lume sau e acolo, dar n-o mai vedem noi?
I.P. : Sigur n-o mai percepem noi. Omenirea a devenit şi ea cam nesimţită, cam vidă, de teamă să nu fie socotită naivă sau sentimentală. Să ai sentimente nu înseamnă să fii sentimental. Să trăieşti cu intensitate nu înseamnă să fii ridicol. Eu cred că şi dacă ar veni Dumnezeu pe pământ, oamenii, în majoritatea lor, ar continua să se poarte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat prea deosebit. Iar alţii ar profita ca să înceapă cu milogeala. Nu ştiu câţi s-ar înfiora.

G.T.: Care e locul tău preferat din Bucureşti?
I.P. : Trecutul şi poveştile fiecărui loc. De pildă cele ale Teatrului Naţional de pe Calea Victoriei sau ale Fântânii Sărindar sau ale redacţiilor de ziare.

G.T.: Crezi că avem Totul în noi şi că ideile, gândurile, cunoştinţele trebuie doar moşite, ca să se nască şi să înceapă să respire?
I.P.: Da, categoric, aşa e.

G.T. : Cât de important e stilul personal? Şi cum l-ai defini pe al tău, în câteva cuvinte?
I.P. : E semnul distinctiv al fiecăruia. Oamenii de calitate au stil. Le style c’est l’homme même aşa trebuie înţeles. Semnul meu distinctiv? Cred că ceilalţi trebuie să-ţi descopere stilul, fiindcă e ceva impudic în a ţi-l defini singur. Problema e că atunci când ţi-l definesc ceilalţi s-ar putea să greşească mult şi să te perceapă aşa cum tu ştii că nu eşti. Uneori îţi dau calităţi, însuşiri bune pe care nu le ai. Şi de-aici o serie de încurcături. Dar, încă o dată, vrei nu vrei, stilul îl ai, e la fel ca amprentele.

G.T. : Ce înseamnă scrisul pentru tine?
I.P. : Încă n-am aflat. E vital, în viaţa asta. Însă, poate o să te mire, îmi pot închipui destul de bine o altă viaţă în care să fac altceva, să nu scriu. M-am gândit de câteva ori să renunţ cu totul la lumea literară şi să fac cu totul altceva.

G.T. : Există vreun secret ca să scrii bine?
I.P. : Să fii plin, adică să trăieşti cu conştiinţa a ceea ce trăieşti. Şi încă ceva, „un nu ştiu ce şi-un nu ştiu cum”.

G.T. : De ce crezi că ne plac poveştile?
I.P. : Plictiseala e un diavol dintre cei mai periculoşi, omoară. Nu apare niciodată în prezenţa poveştilor. Poveştile ţin moartea departe.

G.T. : A propos: în poveşti se fac călătorii iniţiatice. Scopul e întâlnirea cu sine, într-o formă sau alta. Cum vezi, în lumea noastră, demersul ăsta, al (re)întâlnirii cu sine?
I.P. : Şi în poveşti şi în viaţă, cred, nu te poţi întâlni cu tine dacă nu te uiţi bine la alţii, dacă nu-i înţelegi şi pe ei dinăuntru. Aici e obstacolul major. E vorba de un efort de empatie sau, cum se spune, să te pui şi-n pielea celuilalt. Aşa ajungi şi la tine. Oameni mai deştepţi ca mine au observat că există în viaţă o lege a efortului invers. De pildă când încerci să aduni cât mai mult aer în piept ţinându-ţi respiraţia, te sufoci. Or, când te gândeşti cum simt ceilalţi, ajungi la tine.

G.T.: Care sunt probele iniţiatice azi? Pericolele?
I.P. : Inainte spuneam că azi se mizează pe rău, fiindcă există în noi o fascinaţie a răului. Or, pentru mine, pericolul cel mai mare prin care trecem azi e dispreţuirea valorilor pozitive. Orice valoare pozitivă existentă în om e imediat dispreţuită de gura lumii şi răstălmăcită. Dispreţuim happy end-ul şi riscăm să avem parte de sfârşitul celălalt.

(va urma)

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (6 Voturi)

Tu ce crezi?

« go backkeep looking »