“Iubeşte şi fă ce vrei!”

Postat la 22 iulie 2011 - in Pauza pentru gândit

(…)

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta.

Este cea a lui Augustin, “iubeşte şi fă ce vrei”. Căci dacă iubeşti cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărţit pe «fă ce vrei» de «iubeşte». Ea şi-a luat toate libertăţile şi face tot ce-i place, dar nu iubeşte întotdeauna. (…) S-a sfârşit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim şi se va trăi. “

(…)

Acest fragment este dintr-o scrisoare scrisă de Constantin Noica fiului său, atunci când a aflat că acesta s-a călugărit.  Scrisoarea a fost publicată sub titlul “Scrisoare către Rafail”,  în penultimul număr al revistei “Prodromos” (8-9 din 1968). L-am găsit zilele trecute pe Internet și m-am gândit să-l împărtășesc. Aici puteţi citi întreaga scrisoare.

Gabi Tokacs

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (5 Voturi)

1 Comentariu

Nu te lua prea în serios – Interviu cu Cosmin Alexandru

Postat la 21 iulie 2011 - in Ce mai facem, ce mai zicem, Video

Acum două săptămâni, Cosmin Alexandru a stat de vorbă cu Cristi Lupșa de la Decât o Revistă despre un subiect care le e drag amândurora: creativitatea. Interviul face parte din proiectul Lobul Creativ al Fundației Friends for Friends și DoR.

Puteți vedea discuția dintre ei aici.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (1 Vot)

Tu ce crezi?

Interviu cu Ştefan Caraman (Kaos Moon), autorul romanului “Scrisori către Rita”
7

Postat la 20 iulie 2011 - in Scrise de Erismatici

Prima parte

C.B.: Ştefan, în primul rând îţi mulţumesc pentru timpul pe care ţi l-ai luat pentru a răspunde întrebărilor mele. Probabil că primele răspunsuri pe care cititorii tăi și-ar dori să le audă de la tine sunt cele la întrebările: de ce Nic omul fără însuşiri si de ce acest limbaj trivial?

S.C.: Nu trebuie să-mi mulţumeşti pentru timp atâta vreme căt îmi face plăcere să răspund la întrebările tale. Sincer să fiu, evit tot mai des interviurile, iar în ce priveşte cartea asta, am refuzat deja vreo patru propuneri de interviu (dar am acceptat două), tocmai pentru că cei care mă interogau mă considerau fie un tâmpit, fie un gomos care poate da răspunsuri savante la întrebări savante, ceea ce nu e cazul întrucât eu scriu povești și nu construiesc sisteme filosofice.
Întrebările tale sunt incitante, aşa că îţi răspund deschis, cu plăcere.

Acum, de ce Nic omul fără însuşiri…. Carmen, cred că o problemă a omului contemporan este aceea de a avea neapărat însuşiri: calităţi, note de CV, link-uri. De a fi condiţionat și de a servi “la plic”. De a fi cineva. Dacă observi, până şi a fi erou sau rebel este o mişcare de PR azi, chestie din care se scot avantaje bune. Nic Labiș e un anti până la capăt, pentru că aşa este el, și nu pentru că și-a propus să fie astfel. La Nic refuzul nu e o invitaţie la a plusa, iar iubirile lui (căci despre astea vorbim în carte, ladies) nu sunt ipocrite. Cred că Nic Labiș este mai degrabă omul fără însuşiri recognoscibile, sau fără însuşirile necesare ca să facă parte din gaşcă.

Și de ce limbaj trivial…. ştii cum e cu limbajul ăsta? Nu cred că a spune “pulă” e trivial decât într-un context trivial. Uite, la Creangă nu e. Dar la Gigi Becali e. Pe de altă parte, limba română vie este imposibilă sau ciungă fără bagajul ei de cuvinte și expresii tari. Mie mi se pare savuros schimbul de înjurături între doi beţivi – mult mai savuros decât un schimb de idei vorbite între intelectuali… iluștri :) . Și ştii de ce? Pentru că beţivii ăia doi nu se căznesc să spună altceva decât ceea ce simt/ judecă în acelaşi timp. Finalmente, referitor la limbaj, el trebuie raportat la personajul principal al cărţii. Asta îl face credibil, faptul că nu are inhibiţii și nu asigură protecţii.

C.B.: Ştefan, sunt în ziua de astăzi valorile colective compromise? Este Nic un tip în afara societăţii?

S.C.: Băi, bună întrebare. Cred că e mult de vorbit aici și în orice caz orice discuţie pe tema asta e doar una incompletă, uşor urechistă pentru că am senzaţia că astăzi nimeni, dar nimeni, nu mai are măsura lumii în care trăiește. Iar daca nouă ni se poate ierta asta, celor care se află în top-ul societăţii (societăţilor), nu prea.
Până la urmă, ce înseamnă valori colective: Familia? Păi astăzi încheiem contracte prenupţiale ca să fim siguri că dormeza ne rămâne în caz că vaca (sau boul) rupe înţelegerea. Patria? În condiţiile în care – ca să ne raportăm doar la Europa – jumătate din populaţie migrează de colo colo, iar cam 20% din aceasta e corporatistă sau îmbrățisează valorile corporatiste, ce mai rămâne și pentru patrie? Cultura? Dă un click pe remote control si găseşti răspunsul și singură. Educaţia? E buba mare aici și nu doar la noi…
Ei bine, în contextul acesta în care – cel puţin în opinia mea – se coace de o mare schimbare de paradigmă (controlabilă, necontrolabilă, cui îi mai pasă… și cui îi mai ajută…), habar nu am dacă Nic este în afara sau înăuntrul societăţii. Dincolo de haina lui trivială, Nic este totuşi un ins extrem de sincer și de personal. Câţi își mai permit asta, Carmen?

C.B.: Scrisul tău este unul foarte vizual, direct, prin care transmiţi gândurile și stările lui Nic asupra cititorului. Eu am simţit-o puţin extrem, ca un fel de exhibiţionism din partea lui Nic :) Intenţia a fost ca cititorul să îl citească pe Nic și să devină Nic?

S.C.: Scriind această carte și referitor la personaj nu am avut nici o intenţie sau vreo strategie de a surprinde cititorul și de a-l ține captiv în tipul meu de scriitură. Eu scriu fără să elaborez tactici de seducţie sau de penetrare a unor nişe de piaţă. Scriu când îmi vine să scriu și ce-mi vine să scriu. Înainte de toate, însă, povestesc.
Cred că ți-am vorbit odată de “teoria” mea despre actul scrierii unei cărţi, pe care-l asociez cu relatarea unei întâmplări unui prieten, la o bere, pe terasă, uitându-ne la curul ospătăriţei. Asta înseamnă, de fapt, a povesti – o relatare sexy, într-un context sexy, relaxat, neviciat de problemele de acasă, sau de la serviciu sau de mai ştiu eu unde. În astfel de situaţii, pană și descrierile cele mai vulgare, sau cele mai grozave, sau înfiorătoare, sau grave, par acceptabile și, în continuare, asimilabile. Mă străduiesc sa fiu corect cu cititorul meu, iar asta nu înseamnă că e uşor. Nici pentru mine, dar nici pentru el. Mă gândesc că, faptul că nu aparţin instituţiei literare, mă face astfel liber, și atunci când scriu o carte, o fac doar pentru că pot și pentru că vreau, nu pentru că sunt obligat.

C.B.: Este bineînţeles dificil să poţi trage o linie de demarcaţie, însă cât din scrisul tău vine din realitate, din experienţa ta, cât din vise sau, pur și simplu din fantezie? :)

S.C.: Asta e curiozitatea de care nu scapă nici un cititor și, pe lângă el, nici un scriitor. Nu ştiu, nu pot să-și vorbesc în procente. Ştii, atunci când scrii și-ți imaginezi nişte scene, sau dialoguri sau nişte personaje, este foarte posibil ca experienţa ta de viată (experienţă care implică: oameni pe care i-ai cunoscut, întâmplări pe care le-ai trăit, situaţii pe care le-ai avut de înfruntat) să vină și să te ajute. N-aș pune mana în foc că nu mi s-a întâmplat asta. Însă de câte ori sau în ce proporţie sau în ce măsură conştient și în ce măsura neconştient, nu ştiu.

Întrebările i-au fost adresate lui Ștefan de Carmen Bahrim.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (10 Voturi)

7 Comentarii

“Scrisori către Rita”
2

Postat la 13 iulie 2011 - in Scrise de Erismatici, Viața după 6

În urmă cu câteva săptămâni am primit o invitaţie la lansarea unei cărţi: “Scrisori către Rita”, scrisă de Ştefan Caraman sub pseudonimul Kaos Moon. Regret că nu mi-am făcut timp să merg la eveniment, însă sunt foarte bucuroasă că, datorită unei întâmplări fericite, am citit cartea și vă pot vorbi pe scurt astăzi despre ea.

Evident că acest text nu se doreşte a fi o recenzie a cărţii lui Ştefan Caraman, eu fiind doar o profană, nu un critic literar. Singurul lucru pe care însă mi-l doresc, este ca oamenii să afle despre această carte, care mie personal mi se pare un regal.

O carte care m-a ţinut ore în șir în casă, în priză, o carte pe care am simţit-o visceral, care m-a făcut să râd în hohote la fiecare pagină și să plâng pe alocuri… O carte care nu poate lăsa indiferent pe nimeni.

“Scrisori către Rita” stârneşte curiozitatea de la prima pagină, fiind incredibil de captivantă, incitantă și provocatoare. Ritmul cuvintelor și al frazelor folosit de Ştefan face ca “Scrisori către Rita” să fie un roman uşor de citit, cu un stil pregnant, viu, și chiar dacă limbajul folosit este de multe ori trivial, de la un moment dat acesta nu se mai observă, nu mai deranjează probabil nici pe cel mai pudic cititor…

Îmi plac foarte mult figurile de stil, metaforele, ideile. Iar cartea are un echilibru perfect între comic și derizoriu…

Nic, personajul central al cărţii, un om fără însușiri, este un tip extrem de lucid și inteligent, ironic, cult. Prin tot discursul lui (inscripţionări pe tricourile adorate, muzică, dialog), Nic are un mod abrupt de a spune lucruri aparent alienate, care copleşesc prin conjuncturile, legăturile și trimiterile pe care le face si care denotă o subtilitate și o profunzime, o sensibilitate, pe care un cititor neatent s-ar putea să nu le observe în complexitatea lor. Iar explorarea lumii interioare a lui Nic este ca un drum către relevarea realităţii noastre, a vieţii de fiecare zi, pe care Ştefan Caraman o examinează cu multa fineţe.

Celelalte personaje, în principal feminine, sunt încântător de diferite, cu aspiraţii și angoase, toate mutilate de propriile experienţe, limite și traume…. unele groteşti, unele degradate și cu comportament deviant…dar toate minunate.
Cartea este structurată pe 5 capitole, începând cu iarna și trecând prin toate anotimpurile, pentru a reveni la iarnă. Mi-a plăcut foarte mult ideea de cerc, de întoarcere în punctul de plecare, chiar dacă de fapt pentru Nic este un drum care vine de nicăieri și duce nicăieri….

Prin Nic, Ştefan ne vorbeşte de condiţia omului ca fiinţă care aşteaptă, de încercarea de a umple un gol, de relativismul timpului, chiar dacă pentru el timpul nu este amânare, viata începând mereu astăzi…

“Natural până în măduva oaselor, absolut genial, arogant, încrezător în propria sexualitate, fenomenal, sincer, talentat, mortal, funny, amestec de vesel-trist, cu o fantezie debordantă, super mișto, fără fasoane, candid şi cu adiere de ingenuitate, atât de frumos, simplu, care creează dependență… O carte care nu plictiseşte, nu revoltă, nu dezgustă. Mai mult decât carte, este mai ales… viața.”
Acestea au fost reacţiile cititorilor lui Ştefan de pe blog sau de pe facebook, iar orice aș spune eu în plus este redundant. Vă recomand să citiţi romanul lui Ştefan, să simţiţi și să vă minunaţi de “Scrisori către Rita”, carte care, sper din suflet să ajungă un best-seller.

Carmen Bahrim

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (14 Voturi)

2 Comentarii

Horoscop literar pentru Balanţe

Postat la 28 septembrie 2010 - in Viața după 6

„Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de stele strălucesc pe degeaba?” se mira Seneca, unul dintre filozofii care credeau că astrele influenţează destinul omului. „Urmez multitudinea înşiruirii de stele în cursa lor circulară” spunea Ptolemeu, atent deopotrivă la ce se întâmplă pe bolta mişcătoare şi la ce se întâmplă jos, pe pământ. În schimb, Schopenhauer vedea în astrologie o dovadă a „subiectivităţii jalnice a oamenilor”, care raportează cursa astrelor în univers „la micul lor eu” şi pun în relaţie cerul plin de constelaţii cu pământul plin de ticăloşi.

Cu capul în stele şi cu ochii în carte, Zodierul schimbă foaia de calendar, după mirările omului modern: „Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de cărţi strălucesc pe degeaba?”  Fie ca în anul care vine să fiţi sănătoşi, veseli, ocrotiţi de cărţi şi de astre deopotrivă.

Zodier – Ioana Pârvulescu

Horoscopul pentru Balanţe îl găsiţi aici:

.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (2 Voturi)

Tu ce crezi?

Livada de poveşti
3

Postat la 25 august 2010 - in De pus pe gânduri

de Miki Gînju

Bunicul avea un centru de coafură într-o casă veche, unde conversaţia se împletea în cocuri riguroase de nuanţe aprinse, ultimele provenite fie din simţul artistic al bunicului, fie din dozele greşite ale prafurilor de laborator. Indiferent de rezultat, cucoanele plecau vrăjite, pentru că în prăvălie se întâmpla ceva magic. Plutea în aer un amestec de senzualitate, spirit, frumos şi poftă, poftă de viaţă, explozie, vacarm de sentimente, forţă, libertate, crez – era bunicul.
Seara venea acasă, cu un zaţ de diamante în ochii negri, lua chitara şi cânta. Plumbii de peste zi adunaţi în inimă se topeau treptat, pe când lumea întreagă ni se-aşeza roată lin, în culori încântătoare, limpezi şi uşoare. Bunicul era un zmeu domesticit.

Bunica avea nasul ascuţit. La fel era şi la mânie. Nu puteai să-i ieşi din voie, nici n-aveai de ce, dar nici să nu fi îndrăznit! Crescuse doi copii în timp de război, iar pentru mai bine de zece ani ţinuse casa şi masa deschise pentru toate rudele fugite din calea nemţilor, sau a ruşilor. Nimeni nu plecase din casa ei fără un rost pe lume – o meserie, o căsătorie, un copil ridicat pe picioare.
În zilele de sărbătoare întindea mese în curte şi ghirlande de becuri colorate pe sârmele de rufe. Veneau toţi şi petreceau negreşit până la ziuă. Bunica avea aripi pentru fiecare.

Am fost crescută de bunici, într-o casă la curte pe strada Drumul Sării, cu 350 de cuiburi de trandafiri, alei străjuite cu bucsus şi toti pomii fructiferi la care aţi poftit vreodată. Eram copilul adorat, cel mai deştept şi cel mai talentat. Daca se întâmpla să iau o notă mai mică, se mirau pe întrecute şi până la urmă o puneau pe seama sorţii. Nici nu şi-ar fi putut închipui că eu n-aş fi intrat la cea mai bună clasă la liceu, iar mai apoi, “din prima” la facultate. Îmi vorbeau despre bunătate şi despre plăcerea de a da. Ma îndemnau să mă prezint frumos în faţa musafirilor şi să le povestesc, când îmi venea rândul, ce lumi fermecate am mai descoperit în spatele gutuiului. Mă răsfăţau cu dulceţuri, clătite şi sirop de trandafiri. Nu m-au pedepsit niciodată, căci n-aveau de ce. Eram cel mai bun copil din lume.
Scriind această poveste nu pot să nu ma gândesc la lumea în care creşte Ştefan, băiatul meu. Dar şi la noi toţi, adulţi sau copii.
O lume în care greşeala se vânează şi în sezonul interzis, unde lupta se duce cu arme psihologice de trepanaţie în masă, în care binele meu este răul vecinului. O lume cu grădini care rodesc flori din pet-uri şi copaci de mucava. O lume lipsită de răgazuri suspendate de o rază de mai. În care oamenii nu mai vorbesc. Comunică. Nu se mai întâlnesc. Socializează. Nu se mai iubesc. Empatizează. Nu mai cugetă. Decid. O lume din care au dispărut “îndeaproape”, “ altminteri”, “nătâng”, “genune”, “săgalnic” şi “mirabil”. Dar care naşte “oportunităţi”, “provocări”, “target-uri” şi “trend-uri” .
O lume care sună ca o tobă spartă. A gol asurzitor. A frână –nnăbuşită de asfalt. Şi eu mă reped să-i astup urechile lui Ştefan.
Bunicii îmi spuneau câteodată: “Docica, ridică-ţi fruntea, inspiră adânc, zâmbeşte! Clipa! Ea e tot ce ai!
Iar eu, asemenea vouă , copil crescut în livada de poveşti a bunicilor mei, vă întreb:
Noi ce lume lăsăm pe mai departe?

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 4.9/5 (17 Voturi)

3 Comentarii

Horoscop literar pentru Fecioare

Postat la 25 august 2010 - in Viața după 6

„Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de stele strălucesc pe degeaba?” se mira Seneca, unul dintre filozofii care credeau că astrele influenţează destinul omului. „Urmez multitudinea înşiruirii de stele în cursa lor circulară” spunea Ptolemeu, atent deopotrivă la ce se întâmplă pe bolta mişcătoare şi la ce se întâmplă jos, pe pământ. În schimb, Schopenhauer vedea în astrologie o dovadă a „subiectivităţii jalnice a oamenilor”, care raportează cursa astrelor în univers „la micul lor eu” şi pun în relaţie cerul plin de constelaţii cu pământul plin de ticăloşi.

Cu capul în stele şi cu ochii în carte, Zodierul schimbă foaia de calendar, după mirările omului modern: „Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de cărţi strălucesc pe degeaba?”  Fie ca în anul care vine să fiţi sănătoşi, veseli, ocrotiţi de cărţi şi de astre deopotrivă.

Zodier – Ioana Pârvulescu

Horoscopul pentru Fecioare, îl găsiţi aici:      

.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (1 Vot)

Tu ce crezi?

Domnul Neagu DJUVARA despre Întâlnirea ERUDIO din 11 nov. 2009

Postat la 26 iulie 2010 - in Invitați

Domnul Neagu DJUVARA a fost invitatul Întâlnirii ERUDIO din 11 nov. 2009, cu tema “Declinul civilizaţiei occidentale. Noi încotro?”

Puteţi urmări înregistrarea video a întâlnirii aici.

După conferinţă, dl. Neagu Djuvara i-a scris Mihaelei Gînju scrisoarea de mai jos:

“Mărturisesc că aveam o oarecare aprehensiune înainte de a mă prezenta, miercuri 11     noiembrie în faţa unui public de oameni de afaceri, de tehnicieni, de ingineri sau administratori de societăţi, de diferite vârste – dar în principiu nepregătiţi să asculte o expunere destul de teoretică şi abstractă asupra declinului civilizaţiei occidentale şi a soartei ţării noastre în acest context. Credeam, în orice caz, că voi avea în faţa mea un public destul de restrâns şi – s-o spun? – feţe destul de sceptice.

Citeste tot

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (11 Voturi)

Tu ce crezi?

Horoscop literar

Postat la 23 iulie 2010 - in Viața după 6

„Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de stele strălucesc pe degeaba?”
se mira Seneca, unul dintre filozofii care credeau că astrele influenţează destinul omului. „Urmez multitudinea înşiruirii de stele în cursa lor circulară” spunea Ptolemeu, atent deopotrivă la ce se întâmplă pe bolta mişcătoare şi la ce se întâmplă jos, pe pământ. În schimb, Schopenhauer vedea în astrologie o dovadă a „subiectivităţii jalnice a oamenilor”, care raportează cursa astrelor în univers „la micul lor eu” şi pun în relaţie cerul plin de constelaţii cu pământul plin de ticăloşi.

Cu capul în stele şi cu ochii în carte, Zodierul schimbă foaia de calendar, după mirările omului modern: „Cum? Gândiţi oare că atâtea mii de cărţi strălucesc pe degeaba?”  Fie ca în anul care vine să fiţi sănătoşi, veseli, ocrotiţi de cărţi şi de astre deopotrivă.

Zodier – Ioana Pârvulescu

berbec
Berbec
taur
Taur
gemeni
Gemeni
rac
Rac
leu
Leu
fecioara
Fecioara
balanta
Balanta
scorpion
Scorpion
sagetator
Sagetator
capricorn
Capricorn
varsator
Varsator
pesti
Pesti

Multumim editurii Humanitas pentru acordul de a publica acest horoscop literar.

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

Tu ce crezi?

Profil de Erismatic: Marius Perşinaru – partea a 2-a
4

Postat la 12 iulie 2010 - in Profil de Erismatic

Aş vrea să găseşti aici detalii, lucruri esenţiale, zâmbete, momente, bucurii, poate melancolii, gânduri, joc. Cu alte cuvinte, un Om.

O discuţie aşternută pe o pagină, care poate te va mişca, te va bucura, te va pune pe gânduri…

Ca să citeşti mai uşor, am împărţit discuţia în mai multe părţi. Mai jos poţi citi a doua parte. Prima parte o găseşti aici.

Gabi Tokacs

Gabi Tokacs: Care e cel mai ciudat sau riscant lucru pe care l-ai făcut, profesional vorbind?
Marius Perşinaru: Oooh, fac tot timpul. În mod constant fac lucruri care depăşesc barierele competenţelor mele, alea atribuite. În general, întotdeauna am împins barierele competenţelor atribuite mie. Cu toţii le-avem, uite, de exemplu, tu nu te-apuci să faci contabilitate.

G.T.: Eu am terminat limbi străine şi psihologie, nici n-ar fi bine…
M.P.: Imi pare rău…Deci ar trebui să fii ţinută departe de cifre. Cred că mai rău poate să fie numai dacă dna Gînju face contabilitate… :)
Toţi avem barierele noastre. Eu le împing pe ale mele. Nu-mi place să am zone în care să mi se spună: „nu, aici nu intri”.
G.T.: Bine, mie asta mi se pare foarte bine, dar ce părere au cei din jurul tău despre asta?
M.P.: Uite, nu i-am întrebat. Glumesc. Evident că pe unii îi calc pe bătături cu treaba asta şi nu le convine, pe alţii nu, dar după cum ţi-am spus, mie îmi place să-mi placă ceea ce fac, iar dacă mie îmi place, înseamnă că e ok.
DAR, treaba cu barierele e în felul următor: în momentul în care fac ceva, eu răspund de ceea ce am făcut. Trec barierele, dar sunt foarte responsabil de prostiile pe care le fac, dacă le fac. Îmi asum totul. Şi când spun asta, nu mă refer la ce înţelege românul prin asumarea responsabilităţii, adică: „Şefu, dacă greşesc, să mă pedepseşti!”. Nu, că nu-s masochist, n-am apucături de-astea şi mie nu-mi place să greşesc, dar îmi place să fac, aşa că mă asigur pe cât pot că ceea ce fac e bine. Nu mă bag peste job-ul tău, pentru că nu îţi iau raspunderea, dar mă bag în segmentul tău, vreau să înţeleg, vreau să pricep ceea ce faci. Dacă sunt într-un lanţ de producţie, tu eşti înaintea mea şi cineva după mine, eu trebuie să ştiu ce faci tu, ca să ştiu ce-ţi cer, şi la fel mă interesează cel de după mine, pentru că vreau să ştiu ce-i trebuie.
Oamenii nu ştiu să spună ce le trebuie pe limba ta, care dai, nu ştiu să ceară. Ei iţi cer, după care constată că au nevoie de altceva decât ce au căpătat. Ceea ce ai tu de făcut e să înţelegi ce-i trebuie lui şi să-i dai ce-i trebuie.
G.T.: Pe mine m-a marcat foarte tare plecarea lui Adi (Stanciu). Adică m-am bucurat mult pentru el, dar în acelaşi timp m-am întristat. Ştiu foarte mulţi oameni faini şi inteligenţi care se gândesc serios la asta, sau care s-au gândit, iar acum sunt departe. A propos de asta, voiam să te întreb când ai avut aici ultima oară senzaţia că joci într-o piesă de teatru absurd?
M.P.: Păi în fiecare zi când deschid televizorul sau pe drum, în maşină, chiar şi azi, venind aici. Pe tine nu te enervează toţi idioţii ăştia din trafic, care n-au nici o logică ?

G.T.: Evident, dar dincolo de senzaţia generală, mă refeream la lucruri concrete. Uite, de exemplu: acum o lună, intersecţia de pe la Hala Traian, ziua în amiaza mare, un scutec folosit luându-şi zborul de pe geamul unei maşini…
M.P.: E suficient să mergi cu maşina un sfert de oră. E imposibil să nu apară ceva care să nu te şocheze si e imposibil să nu vezi pe cineva aruncând o mizerie pe stradă. Exemplul dat de tine e extrem, e de-a dreptul grotesc, dar altfel nu contează că e un pachet de ţigări, o hârtie sau un pet, se numeşte tot că arunci mizerii pe jos. Trăim asta în continuu, noi trăim într-un teatru grotesc…

G.T.: Auzi, dar, vâzând şi simţind lucrurile aşa şi fiind conştient de toate, tu cum reuşeşti să îţi păstrezi atitudinea asta pozitivă şi tonică?
M.P.: Felul în care te exteriorizezi e una, ce trăieşti tu e altceva…
Foarte probabil o să plecăm şi noi în curând, am lăsat-o pe fii-mea să termine a opta. Au trecut 20 de ani care pentru noi au însemnat mult mai mult decât au însemnat pentru tine, că tu erai în clasa întâi la revolutie. Noi acum 20 de ani lucram. 20 am avut speranţe şi dorinţe şi nu ştiu dacă am făcut tot ceea ce-am fi putut, poate da, poate nu… În 20 de ani nu s-a schimbat în bine mediul, mentalitatea majorităţii de care te tot loveşti. Mă simt depăşit de situaţie.
Şi mă gândesc că am şi eu o vârstă. Deci dacă au trecut 20 de ani şi nu s-a întâmplat mai nimic bun…, şi nu mă refer la faptul că acum avem mall-uri şi Starbuck’s, mă refer la lipsa de logică, de bun simţ sau de cultură la un nivel minim.
Uitându-te la sistemul de valori pe care îl vedem acum la televizor: Becali, Vadim, Borcea, ei fac lucrurile pe care oamenii din ziua de azi le valorizează.
G.T.: Nu cred! Refuz să cred!
M.P.: De ce, ei sunt modelele, şi dacă nu sunt ei, atunci este Adi copilul minune, sau alţii din politică, de care nu vreau să vorbesc, pentru ca sunt mediatizaţi foarte puternic. Astea sunt valorile din ziua de azi. Pentru majoritatea, valoare nu e Pleşu, nu e Patapievici sau Paler. Sunt foarte puţini care se bucură că vine Neagu Djuvara la Erudio şi discută despre civilizaţia occidentală decadentă.

G.T.: Bine, dar de când e lumea, pleava sau prostimea sau zi-i cum vrei, a fost majoritară. Nu înseamnă că dacă cei despre care spuneai mai sus sunt reperele majorităţii, ele sunt şi corecte sau valoroase.
M.P.: Pleava sau prostimea e majoritară şi în Norvegia, dar prostimea lor nu se compară cu prostimea noastră. Parcă nu e aşa agresivă…
E logic că elitele niciodată n-or să fie majoritare, că n-ar mai fi elite.
Problema de fapt e că prăpastia dintre sistemul de valori al majorităţii şi sistemul meu de valori e aşa de mare… Şi nu văd o tendinţă pozitivă. În momentul ăsta valorile sunt alea promovate şi nu e suficient de multă promovare pentru ceilalţi.
E cam aşa: există o mare masă de animăluţe în România încă neformate. Lor acum li se pun nişte modele în faţă. Din păcate, modelele alea nu mă reprezintă pe mine.

G.T.: Legat de modele, fără să te gândeşti prea mult, care ar fi primii 2-3 oameni care te-au influenţat foarte mult?
M.P.: Măi, sunt foarte puţini…Mă gândesc acum la modele, iar un model trebuie să fie ceva deosebit, cineva de la care să înveţi, sau cineva care să se potrivească cu stilul tău…În afară de Adi (Stanciu), nu prea am, pentru că la momentul ăla, când a început business-ul în România, habar n-aveam nici ce-i ăla management. Am deschis ochii împreună cu el. Adi e un foarte bun teoretician, citea foarte mult, şi din când în când, cu charisma lui, pe care o ştii, mai transmitea ceva şi către tine, un lob liftat, vorba lui, şi dacă erai pe-acolo, să prinzi- prindeai, dacă nu – nu.
Am mai avut un şef rus pentru vreo 3 ani şi ceva, cu care am avut mare noroc, pentru că avea nişte principii foarte sănătoase care se şi potriveau cu stilul meu, în sensul că nu venea să-mi spună ce-am de făcut- mă enervau cei care făceau aşa. Dă-mi nişte obiective, stabilim împreună cum le măsurăm, cu ce periodicitate, le agreăm, şi după aia mă laşi în pace. Nu vii tot timpul să mă întrebi: dar ce faci, cum faci, pe unde eşti?
Lumea în general face micromanagement, asta e clar: vine peste tine şi te tot bârâie la cap, să te verifice, pentru că n-au încredere. Eu aşa o văd, ca lipsă de încredere.
Iar rusul exact asta n-a făcut. Ne vedeam la începutul anului, stabileam strategia de business, momentele în care măsuram, ce măsuram, şi ne vedeam o dată pe trimestru. Mi-a plăcut grozav perioada aia, pentru că m-am dezvoltat atunci cel mai mult, a trebuit să mă descurc. Dar asta pentru că aşa mi se potriveşte mie, nu înseamnă că toată lumea trebuie să fie aşa… stilul meu e „domne, lasă-mă să fac!”. Îmi spui ce-am de făcut, nu cum, îmi spui ce vrei, la ce vrei s-ajung, dacă ştii – dacă nu, întreabă-mă, că-ţi spun eu părerea mea, şi după aia mă laşi în pace, nu mă bârâi la cap, nu vreau să mă înveţi. Eu nu învăţ aşa, eu învăţ făcând, nu învăţ citind din cărţi de leadership cum se face. Teoria n-o cunosc, deşi citesc, îmi plac ideile noi, dar nu-mi place să învăţ citind, îmi place să aplic.
De la ei doi am rămas cu cel mai mult. Dar or mai fi fost şi alţii…

G.T.: Mă gândeam acum, legat de stiluri, că tu şi cu Adi sunteţi aparent stiluri atât de diferite, sunteţi mai degrabă complementari decât asemănători.
M.P.: Aşa şi e! Adi relaţionează greu cu oamenii. Dar într-o relaţie de business cum aveam noi, în care el era GM-ul organizaţiei, iar eu mă ocupam la un anumit nivel de business, el nu voia să vină peste mine zilnic. Îmi dăduse o bucată de business, mi-a zis să mă ocup de ea, eu am zis „bine”şi de-aia ne-am înţeles. El nu se-amesteca peste mine, că nu voia, iar eu m-am bucurat că nu se-amesteca şi că mă lasă în pace. Pot exista relaţionări bune şi la indivizi de genul ăsta, pentru că vedeam rolul nostru în acelaşi fel, adică obiectivele pentru care relaţionam noi erau aceleaşi.

G.T.: Şi ei doi, Adi Stanciu şi rusul, ce aveau în comun?
M.P.: Modul de a vedea business-ul. Şi sunt nişte oameni foarte inteligenţi, care au simţit nevoia să se înconjoare de oameni care să facă treabă, mai degrabă decât să se înconjoare de oameni pe care să-i conducă. E o diferenţă.
G.T.: Înţelepţi oameni, din câte ştiu, de obicei la noi se practică altfel…
M.P.: Da, pentru că e mai simplu să-ţi iei oameni pe care să-i conduci. Sunt mai uşor de manevrat, probabil că te şi ridică mai tare în slăvi, te mai şi pupă în fund, tu te simţi mai bine, sunt mai puţine şanse să-ţi ia locul… Mi-e şi foarte greu să mi-l imaginez pe Adi fiindu-i frică de cineva, că-i ia locul…Aiurea!

VN:F [1.8.8_1072]
Rating: 5.0/5 (3 Voturi)

4 Comentarii

« go backkeep looking »